Sintherian - Radix Malorum

Cum sa-ti cunosti vecinii...

2009-01-31T15:47:00.008+02:00

N-am facut niciodata o pasiune din a-mi cunoaste vecinii. Mai ales ca, exceptand vreo 2-3 personaje pe care le evit spre binele lor, mai toti sunt in grupa de varsta care a participat cel putin la marea unire din 1918, daca nu cumva si la revolutia pasoptista...

Pana mai alaltaieri.

Cum aveam un program mai lejer m-am hotarat sa fac exces de zel si sa nu plec de-acasa mai devreme de 11. Numai ca pe la 10:45, cand tocmai incercam sa ma conving de avantajele apartenentei la clasa muncitoare ma trezesc cu batai anemice, dar surprinzator de hotarate in usa. Am ghicit ca persoana in cauza nu identifica soneria mascata cu grija in foaia usii si apeleaza la metode mai barbare tocmai din cauza varstei...asa ca m-am indreptat cu interes catre vestibul...
La usa, o babuta despletita, cumva plansa si care se agata cu greu de ultimele fire de luciditate:

“Valentin?”

Hopaa, zic eu si ma pregatesc pentru o explicatie bine construita prin care sa-i explic faptul ca nu sunt nici fiul ei plecat pe vapor in anii 70, nici barbatul care a parasit-o ca sa treaca Dunarea la sarbi in primele zile ale regimului Gheorghiu Dej...

“Amh...Nu doamna, nu sunt Valentin. Poate mai sus...”

“Valentin, veniti va rog repede ca ma inunda....curge apa peste tot, pluteste covorul...”

Convins ca n-o sa priceapa prea curand ca eu nu sunt persoana, si ca inundatia aia s-ar putea sa fie la fel de inchipuita ca si fiul plecat pe vapor de mai sus...insist...:

“Doamna, ma scuzati, dar nu sunt Valentin. Probabil cautati pe altcineva...Un instalator ( incerc eu anemic)"

“Pai nu sunteti domnul Valentin cu instalatiile? M-a trimis doamna Groza la dumneavoastra”

“Nu prea sunt...(si-n definitiv, cine mama naibii e doamna Groza.???)” N-apuc sa-i insir motivele pentru care n-am ales glorioasa cariera de instalator, preferand una mult mai umila care nu i-ar putea folosi prea curand,pentru ca imediat primeste intariri de la usa de vizavi.

Aici trebuie sa fac o paranteza si sa adaug ca mai toate vecinele mele lipesc ochiul de vizor mai repede decat orice tragator de elita siberian. Am constatat lucrul asta de cate ori aud foieli discrete in spatele usilor cand vin acasa mai tarziu de ora 23...constientizand a sunt identificat, marcat si trecut la condicuta pe fiecare etaj, in spatele fiecarui vizor ..
Revenind..

O alta participanta la “rasboiu pentru independenta tarii” scoate un cap inconjurat de o aura de bigudiuri model “Eva” 1957 si trece la sustinerea frontului:

“Ajut-o domn'e ca-mi curge apa pe pereti de o juma' de ora. Trebuie facut ceva, dansa sta mai sus si la fiecare doua saptamani ma inunda...asa nu se mai poate...Haideti, va rog eu frumos”

Convins ca n-o sa am castig de cauza, cedez atacului, ii spun Xantipei sa astepte, inchid usa si plec sa adopt o vestimentatie mai potrivita pentru cazuri din astea... Pierd vreo 4-5 minute cautandu-mi bocancii, cu fundalul sonor asigurat de ostilitatile care se poarta pe coridor....
Echipat corespunzator, ies si incui dupa mine, urmarit cu privirea asa cum trebuie sa fi fost Marc Antoniu dupa ce-l ciuruise pe batranu' Iulius...(Venii aici pe Cezar sa-l ingrop/ nu slava sa-i ridic)

“Spuneti, unde stati?”

Raspuns nu prea primesc dar babuta se pune in miscare urcand la etajul urmator cu vitalitatea unei tarancute haituite de raketi...Intra intr-un apartament mobilat dupa toate cutumele modei “Presuletul mau drag” si-mi dezvaluie problema.
E adevarat ca lucrurile nu prea stateau roz. Bazinul toaletei isi daduse obstescul sfarsit si acum statea agatat de-o ureche la un unghi care nu prea inspira incredere, varsand apa pe podea asa cu un debit surprinzator de vanos. “Covorul” care era de fapt un pres cu un desen inchipuid ceva animal pufos si care dupa descriere trebuia sa pluteasca , renuntase la pretentiile de transatlantic si esuase lamentabil purtat de suvoi undeva intre cada si masina de spalat “AlbaLux”
Mamaita se proptise desupra chiuvetei si incepuse sa goleasca apa din bazin cu un fel de ibric, ignorandu-ma total de parca venisem acolo sa dau note pentru impresia artistica...

“Stati un pic sa vad unde-i robinetul, ca sa pot inchide apa”
Caut din priviri dispiozitivul salvator, insa nici urma de asa ceva. Explicatia insa apare destul de rapid.

“Pai n-am mama robineeet, zice babuta dand in sughituri. Ca s-a rupt...trebuie inchisa apa de la subsol. Stie domu' Georgescu de unde, ca l-am intrebat”

Blocul e unul cu 4 etaje construit prin 60, cu parterul la 10-15 centimetri de asfalt, asa ca subsolul asta nici dac-ar fi n-ar avea unde sa incapa. Incerc sa-i transmit Fefeleagai informatia:

“Eu nu stiu sa fie vreun subsol la bloc, poate se inchide de afara de undeva...”
“Nu Nu Nu...stie domnu' Georgescu! Ca a mai inchis.”
”Pai si daca stie domnu' Georgescu de ce n-o inchide el?”
“Nu poate, ca are 80 de ani saracu' ( de parca ea ar fi fost la majorat) si e cu inima ...( a se intelege in pioneze). Da' luati de la el cheia”
“Pai si pe dansul unde-l gasesc..??”
“ La doi!”

Intradevar, atras de zgomotele evenimentului mai repede decat hienele de ceva hoit uitat in savana, domnul Georgescu ma privea gales de jos in sus prin golul dintre rampele scarii cu vreo 2 etaje mai incolo...
“Haideti, veniti, ca va arat eu”

Curios deja sa vad unde se afla subsolul asta a carui existenta n-o banuisem cobor scarile si dau sa intru pe o usa unde stiam ca e spalatoria, presupunand ca daca e vreo instrare la subsol, pe acolo trebuie sa fie.
Domnu' Georgescu cobora agale treptele in urma mea, de parca isi facea intrarea in sala mare a Nationalului:
“ Nu pe acolo! E la intrare..."

Si era intr-adevar...Sub scara, unde abia aveam loc sa intru de-a busilea. O trapa de 60 pe 60 de centimetri, acoperita cu o foaie de tabla sudata si inchisa cu un lacat antedeluvian. Iau cheile de la mosulica si dau s-o deschid, banuind dupa dimensiuni ca trebuie sa fie vreo nisa tehnica ceva, cu robinetele aflate la indemana. M-am inselat amarnic. Trapa acoperea de fapt un canal tehnic cu niste tevaraie si o scara de fier beton facuta pe genunchii unui muncitor beat...Robinete nu se vedeau nicaieri. Bezna cat sa deruteze un miner experimentat..asa ca dau sa urc pana sus sa-mi aduc frontala.

“Stati, zice mosulica..ca am eu lanterna”

Avea, dar dadea sa moara... Lanterna, nu octogenarul...
Cobor de bine de rau in Subsolul care avea un metru latime si vreo 80 de centimetri inaltime in partile cele mai curajoase, prin care cicula o serie de tevi de felurite forme si calibre, si niste paianjeni vizibil deranjati. Aerul era fierbinte si destul de neimprospatat ca sa-mi dau seama ca de fapt “subsolul” nu era ventilat pe nicaieri. Daca o sa vreau vreo data sa fac o sauna, acolo ma duc..nu de alta, dar cum si tevile de caldura tot pe acolo trec, temperatura atinge usor 60-70 de grade. Becul lanternei nu ma prea incuraja sa ma lupt cu bezna, dar daca tot eram in zona, acum nu aveam prea multe de pierdut.

Ma uit in sus la mosulica:

“Si robinetele unde sunt, ca nu le vad”
“Aaaa, zice el de parca pana atunci discutasem despre fizica cuantelor. Pai nu sunt aici... Puneti mana pe a treia teava si o urmariti cam 20 de metri, acolo mai e un tunel la stanga, si pe el cam la 5-7 metri asa, sunt doua robinete. Il inchideti pe ala din dreapta...”

Ma uit...bezna. Bineee, hai s-o facem si pe asta. Dau in mersul piticului si imi reuseste miscarea pana la prima grinda, pe care o iau in crestetul capului de parca aveam ceva cu ea...Scap o injuratura de lucruri sfinte si astept sa simt ceva cald si umed si cu hematii curgand usurel pe la radacina nasului. Nimic.
Renunt la mersul piticului si aplic o metoda de deplasare cumva mai potrivita si ceva mai aproape de taras. Bine ca nu-s claustrofob, ca acolo-mi lasam oasele.

Sincer recomand experienta tuturor celor care au vazut seria de filme Alien in tinerete si au devenit fani ai genului. Nu de alta, dar seamana atat de bine atmosfera, incat dupa primii 5 metri ma asteptam ori sa sara ceva animal cu ganduri netovarasesti si sa incerce sa mi se lipeasca de fata, ori sa-mi puna mana Sigourney Weaver pe fund....Una din doua...

Ca sa ma ajute la abordarea cinamatografica a situatiei, trapa pe care o lasasem deschisa considera de bun augur sa se tranteasca cu un zgomot puternic in spate, de mi-am simtit timpanele scriind cerere de transfer...
Acum era si mai intuneric, si cu lanterna mosului abia daca reuseam sa vad teava aia de trebuia sa ma iau dupa ea.
E adevarat ca datorita caldurii, nici sobolanii nu agreau zona destul de mult cat sa-si faca din ea rezidenta permanenta, dar altfel, cum aveam sa descopar putin mai tarziu, isi faceau drum pe-acolo din cand in cand...
Fac eu ceea ce am apreciat a fi vreo 30 de metri prin culoarul magic, si dau de cotitura spre stanga..., care se intersecta la randul ei cu una care n-o pot descrie decat ca fiind “tot spre stanga, dar putin mai jos”. Mai iau un cap de-o teava care nu era de acord cu directia mea de deplasare si ma tin cu atentie de
aia pe care trebuia s-o urmaresc eu. Si vad si robinetele, care spre a-mi dovedi din plin ca Murphy nu si-a mancat painea degeaba atat amar de vreme, nu sunt doua, ci sase.

Cat timp stateam eu si admiram robinetele, se pare ca un sobolan facea acelasi lucru, numai ca de admirat, ma admira pe mine. Si cum cel mai frumos lucru atunci cand esti intr-un fund de beci e sa vezi
doi ochi rosii lucind deranjati din bezna, am dat sa indrept lanterna spre el cu ganduri criminale.

Vietuitoarea simte intentiile si cum aparent ii taiam orice cale de retragere scoata un chitcait sanatos si incearca sa-si gaseasca o cale de scapare de care stia numai el. Drept urmare se intreapta in mare viteza catre o teava mai in spate.
Fiindca il orbisem mai devreme cu lanterna nu nimereste iesirea salvatoare din prima si aud cu satisfactie zgomotul metalic al tevii lovite in plin cu botul. Chitaie ingrozitor si mai incearca inca o data aceeasi manevra...dar mai ia un bot de teava, de data asta ceva mai dur...Il privesc amuzat cum dispare pana la urma destul de rablagit in cotlonul lui....
Intre timp, prevazant surpriza mea, mosul chemase asistenta tehnica si aud cum se deschide trapa in spatele meu. De vazut n-o vedeam, ca eram dupa colt, dar scartaitul ala nu-l uiti prea usor.

“Alo! Sunteti acolo?”
(nu, am plecat sa-mi iau tigari, unde mama dracului puteam sa fiu...)
“DA( boule )! Sunt sase robinete..eu pe care il inchid??”

“Stati asa ca vin eu”
Vocea asta ceva mai harsaita nu era a mosului, asa ca astept cu interes persoana care trebuia sa-mi vina in ajutor. Scot capul de dupa colt si vad o silueta inaintand vajnic doar nitel aplecat de spate, la 1,50 cat avea cu totul. Am observat ca ma intampina un iz puternic de trascau, ca si cum asta bause atat de mult ca emana drojdie prin toti porii. ( am inteles mai apoi si motivul)...Lumina nu avea, si eu lanterna o lasasem langa robinete.

Ma intorc dupa ea insa aud in spatele meu scaparand un chibrit. Intorc capul si multa vreme mi-am dorit sa nu-l fi intors, pentru ca banuiesc ca expresia mea a tradat destul de bine multa surpriza si ceva dezgust care sigur nu i-a facut bine la moral persoanei.
Pentru ca aratarea care venise sa ma ajute nu avea fata. Ochii abia se ghiceau dupa niste pliuri de carne care inchipiuiau pleoapele, nasul nu mai era altceva decat o gaura si ceea ca trebuia sa fie gura incepea ca o tumora diforma de sub barbie si se imprastia apoi pe jumateta de jos a falcilor. Parul carunt si netuns de ceva vreme ii atarna rasfirat pe gulrul unei camasi soioase care sigur nu mai vazuse detergent de pe vremea lui Constantinescu

(Am aflat mai apoi ca tipul fusese santierist si avusese un accident in tinerete cu o butelie care a explodat si l-a facut sa arate in felul ala)
M-am facut nitel ca am pierdut ceva cat sa-mi sterg de pe fata expresia si pe urma am spus pe un ton calm, cu ochii fix la tevile de gaze si la lumanarea pe care tocmai o aprinsese personajul, jumatate speriat si jumatate calcat pe nervi:

“Nu vrei dumneata sa stingi lumanarea?!Nu de alta dar daca astea de langa au scurgeri, ne trezim la vecina fara sa mai urcam scarile deloc!”

Asta cum era drojdit, nici nu-si daduse seama de gest. Stinge lumanarea si se scuza balmajit...

“Dumneata stii care-i robinetul??”

Stia. L-am inchis si am iesit taras in urma lui pana la trapa.

Acolo deja ma astepta un spectacol de zile mari.
Pe langa Georgescu se mai iteau 4-5 capete de babute, care comentau fiecare situatia. Asta pana am aparut eu, cand au inceput sa ma flancheze si sa ma ia la intrebari: “dumneata unde stai?” “Cum te cheama?” “de cand esti la noi?” “esti nepotu' lu doamna Grama ( asa o chema pe babatie)”
Mai incolo, un nene trecut si el binisor de 60 de ani, fiul sinistratei, vorbea nervos la mobil: “Nu stiu domn'e, s-a rupt. Pai daca-ti spun ca s-a rupt...Curge in toata baia, DA!...Bine! Hai repede!!”

Dupa ce am scapat de interogatoriul comitetului de primire dau sa urc scarile dar imi taie calea un alt personaj, aparent administratorul:

“Ati oprit apa?”
“Da!”
“Pai nu trebuia domn'e, acu ce fac eu? Cine o porneste inapoi?”

Deja dupa ce ma tarasem prin tunel si ma imprietenisem cu sobolanii nu-mi prea ardea de polemica, asa ca i-am taiat-o scurt:

“Pai...colegu'...ca am vazut ca se pricepe”
Asta se uita la mine de parca-l vazuse pe Ceausescu si ma intreaba:
“Cine? Domnu' Istrate.(numele aluia desfigurat).?”
“Pai el!”
Urc scarile pe langa el si intru in apartament inchizand usa dupa mine. O jumatate de ora mai tarziu se facuse liniste..asa ca am coborat usurel si am plecat la birou. De acum inainte, daca mai bate cineva la usa nu mai deschid nici daca-i Politia....ca cine stie...

Insa tare mi-e ca babutele au invatat drumul....

25

2009-01-18T18:45:00.002+02:00

Acum cateva zile am implinit douazeci si cinci de ani. Insa am tinut sa trec peste data asta fara sa o bag in seama, atat din convingerea personala ca simplul fapt al nasterii nu reprezinta destul motiv pentru sarbatorire, si din cauza unor evenimente conjuncturale care s-au repetat de-a lungul mai multor ani.
De fapt, de cand am inceput facultatea, intotdeauna ziua mea se suprapunea fie cu o predare de proiect, fie cu un examen, asa ca mai tot timpul amanam sarbatorirea cu o saptamana, pana terminam sau ieseam din sesiune. Si in fond, daca nu-ti poti sarbatori ziua de nastere chiar atunci, orice amanare devine fara sens. Asa ca dupa o vreme am incetat sa fac si asta. Prin urmare, nu-mi mai sarbatoresc ziua de nastere de vreo cativa ani, si cei mai multi dintre cunoscutii mei, in afara de cei foarte apropiati, au uitat de existenta ei. Si asta ma multumeste, pentru ca nici eu nu tin mortis sa le aduc aminte. Mai ales ca nu ma incanta deloc discursurile pompoase si urarile de conjunctura.
Anul asta s-a intamplat la fel, si am fost mai ocupat in ziua asta decat in multe altele. Pe seara am iesit sa-mi iau tigari si sa alimentez masina, numai ca, daca i-am facut pe ceilalti sa uite de data originii mele, pe mine nu prea am cum sa ma fac sa uit. Eram intr-o stare destul de ciudata, si simteam nevoia sa fac ceva care sa ma scoata din letargie.

Asa ca am pus la cale un experiment. Este destul de adevarat insa ca “pusul la cale” a durat nu mai mult de 5-10 secunde pe drumul dintre pompa de benzina si iesitul din benzinarie, apoi cat am asteptat sa se elibereze banda. Principiul era insa destul de simplu: vroiam sa plec! Sau altfel spus, ma apucase dorul de duca.

Tinta nu era precisa, asa ca o metode de stabilire trebuia gasita. Cum nu cred insa ca voia sortii poate sa existe ca atare, si in cele mei multe cazuri e ajutata si de subconstient, fie ca ne place sau nu, atunci am decis sa-i las pe ceilalti sa-mi hotarasca destinatia. Si singurul instrument care-mi permitea sa fac lucrul asta era telefonul mobil (chiar daca nu imi e extraordinar de drag apendicele asta pe care suntem obligati sa-l purtam de gat), si lista de prieteni si cunostinte existenta in memorie.

Asa ca am inceput sa trimit mesaje. La inceput aiurea, unor oameni care presupuneam ca ar fi destul de treji si de disponibili sa raspunda unor mesaje fara context, care aparent nu insemnau nimic.

“Mana birjar / Si du-ma-n noapte / Cat mai departe / Oriunde-ar fi...”

“ 1, 2 sau 3 ? “ ( numarul unui coleg pe care l-am cunoscut in practica ) intersectii dupa care trebuia sa schimb directia.

“Cine e? 3!”

Trei sa fie, ajung la Salajan, la statuie, acolo parchez undeva aproape de intersectie, aprind o tigara si il trimit pe urmatorul:

“ Est sau Vest?” ( de data asta am ales la intamplare un numar trecut in agenda al carui nume atasat nu-mi spune din pacate nimic.) Nu raspunde. Ok, mai incercam odata. Acelasi mesaj unui prieten, singurul care a mirosit oarecum ce se intampla:
“Est. De ce? Unde pleci ma ????”

Boon, executam virajul la stanga si urmatorul mesaj, tot cu numere, tot lui : “1, 2 sau 3?”

“haida deh, 12, na!”

Nu se incadreaza in regulament, dar pana la urma n-a spus nimeni ca trebie sa existe vreun regulament.
12 inseamna mai mult ca sigur pe autostrada, insa cat de departe nu puteam sa spun.. In definitiv, bine ca n-a zis 1200, ca nu-mi ajungea Marea Neagra sa ma tin de cuvant.

“Mana birjar!” Totusi am oprit la prima benzinarie si am facut plinul. La intoarcere am schimbat cd-ul. Muzica “de drum” ca daca-i bal, atunci bal sa fie!

“Locked up inside my opium den, surrounded by some chinamen...”

Nu prea mai aud multe. Cu sonorul aproape de maxim, trec de ultimele cladiri si ajung la intrarea pe autostrada. Abia daca am sarit de sase intersectii din 12...mai urmeaza...

“I took her out, it was a friday night....”

Dar e numai miercuri...
Inca mai sunt masini. Astia unde s-or mai duce? Sunt obisnuit ca la orele astea sa nu mai gasesc decat masini de transport pe autostrada. Inainte de soseaua de centura era sa fac primul accident. Un tip cu o dacie facea si el experimentul lui, cu impactul dintre doua corpuri. Numai ca nu i-a iesit asa bine...am franat brusc si l-am evitat, injurand corespunzator printre dinti.

Ploua destul de tare, si eu deja am trecut de la mers prea repede la zburat prea jos. In definitiv drumul e liber, si mai curat calamina de pe injectoare. Simt rafalele cum incearca sa modifice traiectoria masinii,
La kilometrul 80 inca nu ajunsesem la 10 cu numarul intersectiilor devenite iesiri de pe autostrada....

“This is no technological breakdown.../ Oh no, this is the road to hell”

O fi, numai ca n-am de gand sa ajung acolo prea repede. ma gandeam daca nu cumva a a 12-a iesire o fi undeva la Cernavoda. Cam tot atunci ma hotarasem sa continui jocul pana cand raman fara bani, si asta putea sa dureze mai multe zile. Cine mi-o simti lipsa o sa primeasca flori si bomboane.

“Fuga, fuga prin porumb....”

In sfarsit si iesirea cu numarul 12, un drum care pare sa fie drept in mijlocul campului, pentru ca nu se vede nici o natie de sat sau asezare mai luminata.
Si drumul a ales pentru mine, nu exista decat inainte, drumul se termina fix in autostrada, fara s-o traverseze, asa ca optiunile sunt limitate. Sunt fericit ca n-am luat GPS-ul pentru ca stiind exact unde eram , alegerea n-ar mai fi fost la fel de interesanta. Asa am oprit cuminte masina, am stins toate luminile si m-am intrebat, in timp ca fumam o alta tigara uitandu-ma la masinile care treceau pe autostrada...

" I'm wanted / dead or alive"

La drum! Destul de drept drumul as putea sa adaug, pentru ca pe urmatorii 20-25 de kilometri n-am tras de volan mai mult de o 10 grade stanga sau dreapta. Motiv pentru care si viteza ajunsese la o valoare corespunzatoare.

“The days can't be like the night / In the summer in the city “

Si aici apare si surpriza: cum tocmai plouase si vantul era destul de rece, intr-o vale s-a format polei, drept pentru care am simtit la un moment dat ca masina nu mai raspunde cuminte la comenzi ci incepe sa mai mearga si de capul ei. Frana in conditiile alea echivala ori cu o iesire spectaculoasa in décor ( si era si pacat, neavand cine s-o vada) ori cu intrarea in sant, si atunci mi-as fi continuat experimentul pe jos...ceea ce nu ma incanta. Schimb intr-a 2-a la vreo suta la ora si aud cutia de viteze cum ma injura de cele sfinte... dar isi face treaba. Masina incepe sa balanseze usor de spate si am simtit ca transpir mai mult decat ar fi fost cazul. La o viteza mai mica am incercat si avantajul franarii, insa m-am trezit uitandu-ma gales la campul dezgolit, rotit cu 90 de grade fata de axul drumului. Mai bine stateam in banca mea.
Restul drumului n-am mai trecut de 60 la ora, sufland grijuliu intr-un borcan cu iaurt virtual la fiecare curba.

“ It's the end of the world as we know it/ And I feel fine ”

Drumul se apropia si el de ultimii kilometri, dandu-si duhul intr-un altul, fara sa mai continue si pe partea cealalta.

“Stanga sau dreapta? Humour me.”
Nu stiu ce facea domnisoara atunci cand i-am trimis mesajul si cu cate maini s-a crucit sau cat de neincrezator a mieunat felina de-o adaposteste, dar am aflat ca scrie cu stanga. Prin urmare:

Indicatorul ma trimitea spre Calarasi. Tot e bine ca asa ieseam din “terra incognita” si intram in zone inca marcate pe harta pe care-o port cu mandrie sub basca , mai ales ca dupa intamplarea cu derapajul nu-mi prea ardea de plimbari pe lumina lunii prin viscol.

“Diseara-i plecarea in insula mea/ Trasura de nuc te asteapta la scara”

Inainte de oras o alta intersectie. De-aici? “Sud, ca e mai cald acum” , multumita altei domnisoare ale carei date vor ramane confidentiale.

Am apucat pe un drum care parea sa se apropie de Dunare, traversand niste peisaje destul de dezolante. Din banuielile mele trebuia sa duca fie la traversarea cu bac-ul, ori la niste sate pe care le-am vazut de pe pod cand am intrat pe ultimii kilometri.
Si-aici m-a surprins placut constatarea ca ma indrept “spre insula”. Insula asta e un loc ale carui coordonate trebuiesc descoperite intotdeauna in imprejurari speciale. Am sa vorbesc poate vreodata despre ea. Acum insa nu.

“ Du-ma acasa mai tramvai...”

Prima presupunere a fost corecta. Am ajuns la statia de bac, hotarat sa traversez dunarea si sa-mi continui drumul. Bariera era pusa, insa de la o ferestruica a baracii de bilete se mai vedea ceva lumina.
Inauntru, un paznic intre doua varste, vizibil deranjat din lectura unei reviste care dupa calitate si coperta, dar mai ales dupa aspectul posesorului, putea sa fie ori “Pisicutele” ori “Infractoarea” mi-a raspuns cam in doi peri: “Nu trece dom'le nici un bac! Maine dimineata abia, la 8”

Prin urmare nimic. I-am multumit si m-am intors in masina. Apoi am coborat pe malul Dunarii.

Am ajuns inapoi acasa pe la ora 5 dimineata....Nimeni n-a banuit macar ca fusesem plecat.

Pana data viitoare...

Zeitgeist addendum – “Sculati voi oropsiti ai vietii…”

2009-01-10T04:11:00.004+02:00

Am scris timp de o ora la o introducere care se imprastia pe vreo trei pagini si de care a inceput sa-mi fie frica. Pentru ca mi-era ca nu se mai termina, si tare mi-e ca nimeni n-are atata rabdare cat sa-mi lectureze mie elucubratiile doar ca introducere la ce vrea sa spuna titlul. Pe scurt: Ma luam tare de tot de exemplarele care-l tin pe Dan Brown sub perna drept Biblie, si pe Coehlo drept “Mic indreptar crestin”.

Si-acum Darul!!!

De curand…de foarte curand ( adica ieri) am avut ocazia sa urmaresc ceea ce se vrea o continuare la Zeitgeist. In caz ca ati trait fara internet si fara messenger de anul trecut incoace, pe langa felicitarile mele sincere va transmit cum ca Zeitgeist este filmuletul acela facut de niste neni independenti care se strofoaca noua sa ne arate ca pe o mare descoperire ceeea ce se stia bine-mersi inca de prin Evul mediu de catre niste baieti destepti: - Biserica nu face doi bani gauriti, religia e o minciuna frumoasa, si lui Allah nu i-a explicat nimeni unde sunt pusi butucii…...
.(vreti dovada? Cititi rogu-va Walter Scott cu toate antenele la maximum si o sa va dati seama ce si cum, in plus, daca nu va ajunge, mai luati niste Daniel Defoe. Da, stiu, unii dintre voi i-au citit la 12 ani. Felicitari!! Mai luati-i odata la mana, cu ochii de la 20 si ceva)

E adevarat ca filmuletul face nitelus mai multe parale decat operele de inestimabila valoare vomate de ganditori contemporani de nivelul consoartei lui Nea Nicu’, dintre care Dan Brown este unul dintre cei mai modesti…

Si spun asta doar pentru ca se rezuma la a prezenta niste fapte verificabile, fara a se arunca in presupuneri. Dar pana una alta, mai sus de “istoria religiilor popularizata pentru americani cu jumatate de creier “ nu se duce.

Si acum, apare frumusel continuarea marii opere, precum o fatuca dintre boscheti, bagata acolo de consatenii iesiti beti de la caminul culural.

Filmul se vrea documentar, insa eu n-am reusit inca sa ma prind care-i definitia documentarului dupa baietii care se ocupa cu asemenea cinematografie. M-am obisnuit ca documentarul sa fie asemenea unei lucrari stiintifice, sau, in cel mai bun caz de popularizare a stiintei, adica, pe cat se poate, obiectiv. Insa filmuletul asta trece granita obiectivului si cade in extrema “predicii in pustii”. Si asta inca nu e tot.

Inceputul e cat se poate de cuminte, desi ar dori sa fie revelator. Pe scurt, explica nitelus mai simplificat decat manualul de economie de clasa a XII-a cam cum sta treaba cu valoarea banului si cum functioneaza trebsoara asta in “the states”. Adica prost. Si ceea ce-I si mai prost e ca, la modul cum o prezinta “tovarasii”(comparatia e justificata, vedeti imediat de ce) , yankeii nu numai ca nu pun mana toata viata pe o carte de economie, dar se mai si mira atunci cand descopera ca rezervele de stat sunt controlate de entitati private. Eu nu pot sa spun decat : “Ati vrut capitalism ca la carte, acu’ sa va stea-n gat !!!”.
De fapt asta incearca sa transmita si ei: “capitalistii e rai si minte!”
E destul de adevarat ca, dupa ce-ai trait cel putin jumatate din viata cu impresia ca “tara tuturor posibilitatlor” e ceva mai mult decat o miscare desteapta de marketing, atunci lucrul asta doare mai tare decat o criza acuta de hemoroizi.
Ce m-a surprins insa pe mine nu-I aceasta prima parte (ca deh, ne obisnuisem cu imaginea americanului batut in sinapse) ci cea de-a doua, care te face sa ti se increteasca parul pe foliculi.

Aici, un nene batraior si cam pe duca incearca sa ne prezinte o serie de “revelatii” frumoase. Unele vechi, si altele atat de utopice ca te ia durerea de cap.

1. “Avem destule resurse ca sa eradicam foametea si toti gorobetii de pe fata pamantului s-o duca precum in sanul lui Avraam”

- Adevarat, insa chestia asta nu-i noua cu nimic, aveam si inainte, si vom mai avea si de-acum incolo destule. Problema e ca raman nefolosite pentru ca anume indivizi insista sa-si caute de treaba cu maceta pe la beregata vecinului de trib.

2. “Trebuie sa ne bazam pe tehnologie ca sa ne scoata din hazna, nu pe religie sau pe sisteme economice “

- Lasand partea cu religia la o parte, tehnologia cine mama sfintilor o subventioneaza daca nu pitzipoancele si cocalarii care-si cumpara gadget-uri inutile de jdemilioane de euro pe an ? Si nu-mi ziceti ca oameni care au intr-adevar nevoie de asa ceva, aia sunt putini si n-au nici pe departe capacitatea materiala de a motiva avansul tehnologiei. Armata a disparut din peisaj ca jucator serios odata cu pacea lui Gorbaciov, iar Pitzipoanca e un fenomen cosmopolit, si ei ar trebui sa ne inchinam pentru binefacerile electronicii.

3. “Eco-tehnologia si sustenabilitatea sunt lucruri sfinte la care trebuie sa speram cu totii, mai ceva decat brigadierul fruntas la depasirea planului cincinal”

- cu asta pot sa fiu de acord, pentru ca tot cam asa e. Insa partea asta e copiata frumusel din planurile de “dezvoltare durabila” asa ca orice metoda de a impacheta ceva destul de vechiut si cunoscut (anul domnului 1978) in ceva nou si frumos nu-mi place, la fel cum nu-mi plac nici septuagenarele vopsite mov.

4. “Banul e ochiul dracului si trebuie sa dispara de pe firmament, pentru ca intretine un sistem sortit pierzaniei”

- aici nici n-am ce sa spun, pentru ca necesita o lucrare de doctorat sa dai in cap documentat monumentalitatii asteia.

Si cum, daca s-ar fi oprit aici cu filmul, ar fi reusit sa scoata din el un documentar digerabil, dar fara valoare de manifest si indemnand la “Revolution for the hell of it” mai ceva decat o facea Abbie Hoffmann pe vremea cand “Hair” era la premiera.

Insa solutiile le ofera tot ei, intr-un mod care m-a facut sincer sa mi se increteasca parul pe mine de scarba, si sa vreau sa pun intr-adevar mana e arma, dar impotriva cheliei lui mosulica ala.

“Sculati voi oropsiti ai vietii,
Voi osanditi la foame sus!
Sa fiarba-n inimi razvratirea,
Sa vin-al lumii vechi negru apus!”

Daca nu va suna cunoscut in circumvolutiuni e pentru ca versurile vin dintr-un cantecel care a tot umblat prin TOP 10 in Romania anilor 1945-1989, si anume Imnul Internationalei. Da! Aia cu “Hai la lupta cea mare/Rob cu rob sa ne unim”

Pentru ca ceea ce propun baietii ca rezolvare la criza actuala, e o revolutie, si nu una oarecum, si una care urmeaza o ideologie care l-ar face pe Marx sa-si frece carpienele de bucurie si pe Lenin sa atinga Nirvana pe linie directa de la Kremlin.

Si anume:

“Proprietatea personala ii face pe oameni sclavii sistemului, deci s-o desfiintam, oamenii urmand sa fie oplosiit de avansurile tehnologice astfel incat sa nu mai aiba nevoie de nimic”

- I-auzi, si proprietatea sa apartina cui ? Nu va cumva suna a “Comunismul inseamna puterea sovietelor si electricitate”

“Statul sa nu mai existe, la fel, si sistemul politic trebuie desfiintat si inlocuit cu (tineti-va bine!!) O conducere computerizata si automatizata”

- ziceti voi ceva daca puteti, ca eu sunt ocupat cu rasul…

“Sa fie desfiintate elitele, atat cele bazate pe avere cat si elitele intelectuale, barierele sociale sunt ceva fals, ierarhiile sunt imaginea dezastrului, toti oamenii sa isi dezvolte individualitatea, nemaiavand grija traiului de zi cu zi, asigurat de masini”

- “nobili sa nu mai fie”, sau “fiecare dupa posibilitati, fiecaruia dupa nevoi”… Una de la Horia Closca si ai sai, si una tot de la nenea Marx, stim cu totii cum au sfarsit-o ambele principii.
Si daca ne mai gandim ca desfiintarea elitelor intelectuale s-a facut cu grija timp de aproape 100 de ani in tarile socialiste, de-i plina taigaua numai cu oasele poetilor, filozofilor si profesorilor universitari, ma intreb cum la vederea unei asemenea propuneri, cei care au reinnoit-o in film n-au fost linsati in piata publica…

“Criminalitatea este rezultatul saraciei, desi in societatea proiectata de noi, daca nu va exista saracie nu va exista nici crima, nici razboi, deci nu vor mai fi necesare legile, armata si puscariile”

- Deja e o gluma prea buna. Fiindca daca nu-i o gluma atunci inteligenta multora va fi jignita de moarte. Oare oamenii astia au deschis vreodata o carte de psihologie in viata lor…??? Cum sa face ca razboaiele mondiale au fost pornite de tari care de altfel o duceau bine-mersi ( primul mai mult din plictiseala, al doilea tot din cauza unui sistem revolutionar ca si asta), nu de vreo colonie indepartata in care crapau bastinasii de foame??

Si mai sunt. De fapt, tot filmul o tine asa, culminand cu sfaturile practice pentru participarea la aceasta “revolutie universala”. Nu cine stie ce, doar fleacuri ca “demisioneaza, nu mai cumpara produse ” (si retrage-te in munti asteptand a doua venire a lui Trotzki )

Ce mi-e mie insa foarte teama, e ca, la fel ca orice utopie cretinoida, si asta are toate sansele sa prinda la prostime, si mai ales la prostimea tanara, care n-a pus mana pe-o carte mai sus de as in viata ei, crede fara sa stie nimic ca in comunism o duceam mai bine, si n-a simtit miros de gulag prin castile Ipod-ului. Nu ce mi-ar fi frica de vreo ridicare a poporului, dar de obicei astia au obiceiul sa bata gura mai departe, si mi-e mila de ce-mi vor patimi urechile si ratiunea timp de vreo cateva luni…

Pana uita astia de “revolutie”....

Altfel de mandrie nationala ( partea 1)...

2008-12-09T01:34:00.007+02:00

Acum ceva vreme circula o gluma destul de rasuflata despre hotararea celor de la NASA de a alege romani pentru echipajul de colonizare catre Marte. Mi-am adus aminte de asta acum cateva zile, la un pahar de vorba cu niste prieteni…
Si mi-am dat seama ca , departe de a fi o jignire, bancul ala scoate in evidenta un mare adevar.

Bine, poate nu e vorba neaparat numai si numai despre romani. Nu stiu de ce am o presimtire ca si rusul s-ar descurca destul de bine intr-o situatie data. Dar obisnuinta asta de a fi autosuficienti ( traduceti self-sustainability, ca “dezvoltare durabila” nu ma lasa inima sa-i zic, si altfel suna peiorativ) ne este in mod sigur caracteristica noua mai mult decat altora. Perntru ca noi n-am avut nevoie sa se nasca un Murphy care sa ne explice ca orice lucru facut din mai mult de doua piese pe lumea asta se strica atunci cand ti-e lumea mai draga, de obicei la o distanta minima de 40-80 de km de cel mai apropiat specialist autorizat sa-l repare.

Nu stiu cum functioneaza echipamentul pe care planuiesc astia sa-l foloseasca la colonizarea spatiala, dar daca ar trebui sa merg oriunde pe pamant cu orice vehicul a iesit de pe poarta vreunei fabrici si n-are tractiune animala ( ba chiar si atunci), as vrea sa am langa mine nu vreun frantuz sau doamne fereste vreun neamt, ci in mod sigur un conational.

Ca pe astia i-a calit viata.

Cu vreun an in urma ( da, noiembrie) eram calare pe munti cu bicicletele impreuna cu un prieten. Echipati corespunzator cu tot ce-i trebuie omului la drum atunci mai putin un singur lucru…camere de rezerva. Nu-i bai, ca ne-am dat seama in tren, si le-am cumparat facand o scurta oprire in Brasov. Totul bine si frumos pana la prima pana…( intotdeauna exista prima pana, la fel cum exista si a doua, si a treia…de obicei cu una mai mult decat numarul camerelor de rezerva din rucsac).

Actiunea demontat roata/scos cauciucul ia de obicei intre 20 si 45 de secunde…nici de data asta n-a durat mai mult. Insa intre rostitul cuvintelor “ BA, astea-s pe valva groasa si nu trece prin janta!!! “ si urmatoarele …a fost ceva pauza.

Bineinteles ca bicicleta mea, noua, sclipitoare si ultrausoara, cu jante de aliaj folosit doar la avioanele de vanatoare si vibratorul Jennei Jameson si care a costat ceva mai mult dacat o Dacie 1310 bine intretinuta, avea un sistem special, victorie a ingineriei germane, care nu se potrivea cu orice jaf de camera neaosa. ( Ca doar n-o fi tampita… Ce? Ati mai vazut voi pitzipoanca de mall sa umble in gumari fabricati la Oltenita?)
Si evident, la ei in tara svaitzerului-rasare camere pe dimensiunea potrivita cu sistemul ala de prindere exact se gasesc la toate stanele... Umbla Saint-Bernarzii cu ele legate'n coada...

Asa ca da-i si cauta solutii salvatoare, la 1700 de metri altitudine, cu ploaie mocaneasca in cap..pentru inspiratie.

Si ideea a venit ea..tiptil tiptil, ca doar nevoia te invata si ne-am nascut in spatiul Carpato-Danubiano-Pontic:
“ MA, fii atent, largim gaura din janta!”
“ Cu ce? A tu pila?”
“ Nu, da’ bagam o surubelnita, si batem c-o piatra in ea…”

Si asa am facut... Am batut fara mila in sistemul ala atat de sensibil si de sigur incat dupa a doua lovitura mai zdravana a cedat. Ca doar "cel mai destept...vorb'aia"

Cred cu toata taria ca atunci, undeva , un inginer neamt a inceput pe neasteptate sa planga in hohote …

Va urma.

Distopic

2008-12-04T19:04:00.001+02:00

“Moartea nu vine odata cu varsta,
… doar odata cu uitarea…”

“Ti-am mai spus de ce n-am sa te cred niciodata. N-are sens! Pur si simplu nu cred ca puteam face altceva, cel putin nu atunci, cand eram inca incarcat pana peste cap si cu responsabilitatile altora, printre care, daca imi aduc bine aminte, te numarai si tu.”
Scrisoare catre un prieten fugar, 2 aprilie 2017

Nici nu stiu de ce m-am reintors aici. Din curiozitate poate, sau din masochism. Oricum noi nu mai existam asa cum am facut-o candva. Eu, tu, altii. Umbre, atat am ramas, si poate asa e si mai bine. Poate ca selectia naturala a istoriei nu face altceva decat sa filtreze gunoaiele care o ineaca. Cu toate astea, nu stiu, parca prea am disparut de tot. Si nu ma refer doar la noi ca personaje stupide, ci la intreaga societate pe care o cunosteam candva, intregul peisaj anost, scarbavnic, si care totusi ne-a mobilat inceputul vietii.

Acum catva timp mi-am incheiat si eu “existenta activa”. Am parasit nenorocitul ala de birou fara nici cea mai mica urma de regret. Primul meu Profesor spunea ca cei ca noi trebuie sa moara facandu-si datoria fata de memoria colectiva. Atunci il divinizam, speram sa fie asa. Acum imi dau seama ca vorbele de genul asta nu mai fac doi bani. Si stii de ce? Pentru ca imediat dupa ce am plecat de acolo, m-am indreptat spre casa cu intentia clara de a-mi turna tot porto-ul de contrabanda pe care il mai aveam pe gat. Tu n-ai de unde sa stii, chiar si vinul l-au interzis acum, peste tot. Si bineinteles ca se intampla ce s-a mai intamplat si altadata. Numai ca istoria nu mai exista, asa ca cine dracu sa-si mai aduca aminte.

Cum iti spuneam, ma duceam intins spre apartament. Drumul nu e prea lung, asa ca de obicei o iau prin Pasaje, fara sa mai astept vreun transport. Daca te intrebi cum arata Pasajele, poti sa-ti spun ca n-au nimic din tragismul alora cu care eram noi obisnuiti. Sunt doar sticla, atat. Cai de sticla lisa incurcandu-se ca niste intestine desfasurate prin Oras. Sunt obligatorii acum, retin tot, sunt ecologice, nu complica cu nimic echilibrul natural din exterior. Faptul ca sunt moarte nu deranjeaza pe nimeni. Domneste o liniste in pasajele astea de te ia cu greata, parca ai umbla prin maruntaiele unui animal mort , ca viermele intr-un hoit. Un hoit transparent, aseptic si din cate se pare indestructibil, dar totusi nu mai mult decat un hoit.

Atunci am vazut-o. Nu stiu cum as putea sa-ti spun asta sa ma poti intelege mai bine. Nu era ea, era nepoata, stranepoata, clona sau spiritul ei, dracu mai stie cine. Dar arata exact ca atunci cand am vazut-o asezata pe caloriferul ala spart de la doi, de langa Fresce, fumand ce naiba fumam toti pe vremea aia. Stii ca atunci m-am dus la ea si am cerut-o in casatorie si o bricheta drept zestre, pentru ca trei ani dupa aceea sa-ti relatez constiincios fiecare intalnire cu ea, intamplatoare sau nu. Ei bine, saizeci si cinci de ani mai tarziu, imaginii ei renascute n-am fost in stare sa-i spun nici macar doua cuvinte. Am privit-o doar cum se indeparta, usoara ca o nimfa pe tocurile alea de douas’cinci, facandu-ma pentru prima oara sa cred ca preferinta pentru astfel de accesorii se transmite, cel mai probabil, pe cale genetica.

Numai ca intalnirea asta a rascolit in mine ceea ce credeam de mult pierdut, ascuns sau mort in constiinta mea. Mi-a scos in fata Trecutul. Viu. Mai viu decat in orice delir de opium al lui Poe. Trecutul meu si al tau, perioada careia odata ii spuneam tinerete, ramas ingropat in cavoul subconstientului, fara sa razbata nici un pic umbra celor saizeci si cinci de ani in care i-am renegat valorile, subestimandu-le.
Si atunci mi-am schimbat brusc tinta pasilor, straduindu-ma sa-mi readuc aminte locurile prin care mi-am petrecut timpurile boeme, in care ni se spunea ca suntem dumnezei iar noi ne confirmam asta in fiecare zi prin discutii interminabile, udate cu bautura si cafea tare in jurul proiectelor de care acum te impiedici peste tot, negandindu-ne la cursul natural al lucrurilor.

N-am gasit nimic. Toate locurile in care am petrecut impreuna, toate obiectele de care amintirile mi se legau au disparut lasand in urma lor un vid chinuitor, umplut cu artificialitatea constructiilor fine, transparente, paianjenisului de otel si fibra optica al Noii Varste. Vid. Atat.
Si vidul asta s-a transferat atunci in mine, si-a facut culcusul undeva intre cord si esofag, si m-a obligat sa il port prin toate locurile iesite la iveala de sub praful memoriei, intalnindu-ma de fiecare data cu falsul constructiilor aseptice, al traseelor ecologice, al pasajelor suspendate, lucruri pe care odata le admiram atat. Nu mai stiu cat am umblat, doar imi aduc aminte ca, la sfarsitul cursei, ma simteam ca propria mea fantoma, apasat de o durere mai grea decat moartea, zdrobit de un pumn imens de fibrobeton pe frontispiciul insipid al Orasului.

Ultima mea tinta era cladirea Universitatii. Stiam ca nu mai exista demult, chiar eu am fost unul dintre aceia care i-am semnat condamnarea la moarte. Forma ei insa ramasese, chiar daca reprodusa in policarbonat structural, motivul pentru care ni s-a permis sa inlaturam orice urma de materie vie de acolo, devenind stapani pe libertatea de a distruge. Cat de mandru m-am simtit in momentul in care am vazut executia inceputa, iar mandria asta mi-a revenit in cap de zeci si sute de ori cu fiecare confirmare a faptului ca puteam sa fac ce vreau cu Orasul, ca puteam inlocui existentul cu versiunea dorita de mine. Doar asta era calea viitorului!

Eu priveam ultima farama de spirit ramasa, ca o carapace fara continut, de la inaltimea Pasajului care se deschidea spre mica piateta acoperita din interior.
Si atunci am vazut-o din nou. Era aceeasi fata cu care ma intalnisem la inceputul drumului meu. Imaginea EI . M-am grabit spre ea, sperand sa nu o pierd din vedere, pragatindu-ma sa-i spun cine stie ce. Un mos nebun cu mintile ratacite alergand dupa o himera.

Si m-am impiedicat.

M-am impiedicat chiar de placa translucida fixata in podea, placa pe care era trecut, printre numele tuturor antropoizilor care au lucrat la acea cladire, si numele meu. Atunci aproape ca m-am prabusit, cu acelasi simtamant pe care trebuie sa-l fi avut Dorian Grey revazandu-si portretul. M-am vazut de-a lungul carierei mele ucigand sistematic memoria mea si a altora. Am simtit in gura gustul prafului fin de var amestecat cu dinamita, ramas in urma tuturor exploziilor la care am participat. Mirosul asta mi s-a strecurat in sange, si o sa-l duc cu mine in uitare. […]
Mormantul tau, draga prietene, e unul dintre locurile care ar fi trebuit sa faca parte din itinerarul meu de atunci, dar l-am omis pentru ca nu stiam de el. Chiar si acum ma intreb daca l-am gasit cu adevarat, sau informatiile au fost gresite.

Nu de alta, dar n-as vrea sa ma vada lumea stand in fiecare zi…
… in fata altei centrale de purificare a aerului.

Pentru “Cite de mon avenir”, 5 aprilie 2007

Manifest

2008-10-30T15:33:00.005+02:00

Sunt unul dintre acei oameni greu de multumit atunci cand vine vorba de poezie, pentru ca am considerat-o intotdeauna o parte prea melancolica si nitelus efeminata a literaturii. Sunt putine poemele pe care le-as putea considera de suflet, iar din punct de vedere al autorilor, daca-i eliminam pe cativa dintre clasicii englezi si pe Omar Khayyam, atunci cred ca i-as putea numara pe degetele de la o mana.
Dar mi se mai intampla s-o iau si eu razna din cand in cand...

N-am sa dezvolt aici o polemica pe marginea implicatiilor acestui manifest, pentru ca au facut-o altii mai mult si mai bine decat mine. Insa e una dintre acele scrieri pe care le gasesti cautand cu totul altceva, si te surprinde.
Te surprinde pentru ca este cel putin necaracteristica unei perioade molesite, conducand la o revolutie infaptuita de generatia care a nascut monstri [sacri], iertata-mi fie limba de lemn.
Versurile apartin lui Miron Radu Paraschivescu, unul dintre cei mai vanosi poeti, de tipul celor cunoscuti prea putin si inexistenti in manuale:

Motto: „Ţi-au murit bărbaţii, poezie...“ – Madeleine Andronescu

„Domnilor poeţi,
mi-e ruşine cu voi când mi-aduc aminte că o cucoană
se văita public şi pascal
că nici un vers de-al vostru, nici o imagine
n-au făcut-o să ameţească măcar o singură dată.
Şi voi aveţi, doară, în exploatare
razele lunii,
stelele pălinde
şi alte asemenea vanilii şi arome.

Dar n-aţi crezut, maimuţoilor, niciodată
în dogoarea aspră, de fier şi de foc
a gândului pe care ţi-l dă ţeava revolverului
lipit de tâmpla voastră
care nici palidă n-a mai ajuns să fie.

Mi-e ruşine cu voi, domnilor poeţi,
pentru săraca voastră neputinţă,
pentru că n-aţi făcut decât să vă gâdilaţi cu floricele de stil,
fără să credeţi niciodată, înrăit,
că doar un singur vers v-ar putea costa o viaţă.

Da, ştiţi şi voi: la vie c'est la poésie.
Ce frumos se spune
şi ce libidinos o faceţi!
Alunecoşi prin viaţă
ca şi în poezie,
voi n-aţi ars, domnilor poeţi,
în nici una!

Să vă fie ruşine măcar de frumoasa Madeleine,
fosta nevastă a cel puţin doi presupuşi poeţi,
care n-au ştiut s-o facă să se simtă pătrunsă
de versul lor lubric, lunecos!

(...) Hai, domnilor poeţi, genialilor!
Icniţi-vă o dată, pentru cea din urmă oară,
adunaţi-vă sculele betege,
lira, piculina, flautul, flaşneta,
şi-ncingeţi, dacă nu puteţi altfel,
dacă nu ştiţi zările noi,
cel mai pâlpâitor cântec al deşănţatei voastre morţi!
Hai, decadenţilor,
scoateţi-vă gunoaiele, duhorile,
stârvurile de mult putrezite,
să faceţi măcar să trăsnească văzduhul de miasme.
Tot ar fi ceva!

(...)Ce ştiţi voi, trâmbiţaşi de degeaba şi de comandă,
dar dezertori mereu unei supreme legi
nebănuită vouă, pe veci necunoscută,
voi, ce habar n-aveţi de legea de fier şi de foc
a poeziei din măruntaiele voastre?
(Dacă o asemenea lege ar putea dăinui
în şubredele voastre oseminte!)

O, ştiu bine că nu ştiţi nimic.
De aceea vă poftesc să luaţi aminte:
nu vorbesc cu voi, poeţi consacraţi,
cu salbe de imagini, bijuterii ciobite,
maimuţoi, marţafoi şi papagali!
Vorbesc cu prietenii mei, mai înalţi,
mai tari şi mai straşnici decât mine
fiindcă vin după tristeţea, după scrâşnetul şi deznădejdile mele:
cu poeţii cei tineri
ai tinerei noastre vârste de fier...”

O atitudine frumoasa...

E pericoloso sporgersi...

2008-10-19T16:35:00.002+03:00

Acum ceva vreme, am constatat nu fara surprindere ca am devenit nostalgic.

Nu, nu in sensul peiorativ si energic pe care majoritatea oamenilor, mai ales cei care au de-a face cu opinia publica il da acestui cuvant. Nu sunt “nostalgicul lor” si nici n-o sa ma trezesc prea curand criticand regimul la coada la lapte in fata “Economat”-ului din cartier.

Insa exista schimbari continue, si de cele mai multe ori radicale, care ma fac sa ma gandesc uneori la moartea unei lumi cu care n-am apucat inca sa ma obisnuiesc.
Dispar, incetul cu incetul , lucruri care ma legau intr-un fel de povestile pe care le-am trait, sau pe care abia asteptam sa le traiesc, ajutat de atmosfera creatat in jurul unui gest simplu, cu implicatii multiple. Si odata ce constat lipsa lor, incepe sa ma supere impresia perpetua ca mi se fura exact acea parte din descrierea existentei pe care mi-o inchipuisem pana acum ca fiind posibila.

Si nu e vorba de lucruri importante, ci de acele elemente care constituie scenografia oricarei povesti: decorul, jocul si modul de interactiune intr-un spatiu de dinainte cunoscut.

Am citit odata interviul luat unui scriitor care vorbea exact despre asemenea lucruri mici, care au o puternica influenta asupra atmosferei:

“Domnule!” spunea el, “tehnologia asta ne-a furat surpriza dintr-o situatie. Uite, de exemplu acum au aparut nenorocitele astea de telefoane electronice, care suna cu ce melodie vrei tu sa le pui. Pai cum as putea spune eu de exemplu intr-o scriere ca un personaj a fost surprins de , cand asa ceva pur si simplu nu functioneaza. Taraitul ala metalic pe care il aveau telefoanele, te scotea din minti, avea puterea sa te surprinda si sa te chinuie, putea sa fie o alarma sau o atentionare, il cunostea toata lumea si te puteai lega de el intr-o descriere...acum insa....”

Si uite-asa devin eu nostalgic, pentru ca imi dau bine seama ca si mie imi lipsesc unele dintre lucrurile acestea.

Intotdeauna m-a fascinat calatoria cu trenulPentru ca avea in jurul ei acea atmosfera intalnita in mai toate scrierile bune. Trenul are in spatele lui romantismul unor intamplari fantastice pe care abia astepti sa le descoperi, sa le analizezi conditiile in care se pregatesc sa se produca.

Am spus “trenul are..”? ei bine, atunci “trenul avea”!

Pentru ca, la fel ca multe alte lucruri care-si asteapta moartea intr-un colt al memoriei, calatoria cu trenul agonizeaza tacut pe drumul catre ultimul triaj.
N-am cum sa enumar aici nici macar in mica masura povestile care m-au facut pe mine sa privesc calatoria cu trenul ca pe cave aproape mistic, insa voi incerca sa dau o explicatie.

Trenul avea pana acum capacitatea de a aduce impreuna pe durata calatoriei oameni care veneau fiecare cu povestile lui, ii punea fata in fata intr-un spatiu inchis si ii forta sa comunice, sa se apropie intr-un fel sau altul. Si indiferent cat de placuta sau de neplacuta era aceasta apropiere, principala ei calitate era aceea ca exista.

De cate ori nu v-a fost furata privirea pe un peron de gara de catre o fata frumoasa astaptand acelasi tren? De cate ori nu v-ati uitat la ea si nu v-ati dorit sa aiba bilet in acelasi vagon, daca nu cumva in acelasi compartiment cu voi? Daca nu e asa , inseamna ca eu am fost singurul, si ca voi sunteti niste ipocriti!!

Ma intorceam de la munte acum ceva vreme, impreuna cu niste prieteni. Evident asteptam cuminti trenul care tocmai trebuia sa vina. Numa ca trenul n-a mai venit, fiind inlocuit de un tramvai pe sine de felul acelora care au tot aparut in ultima vreme pe caile ferate de la noi. Nu e prima data cand iau un asemenea tren, dar daca pana acum constituia o categorie separata, rezervata celor foarte grabiti, acum inlocuia unul dintre acele trenuri de care eu am ramas legat prin intamplari care ar merita povestite.

Inutil sa mai spun ca parca lipsea ceva. Si trenul in care eram obisnuit sa-mi inchei aventurile montane se transformase peste noapte intr-un mijloc de transport impersonal in care nu mi-am mai gasit locul.

Nu stiu ce va amintiti voi si daca ma gandesc mai bine nici nu-mi pasa prea tare, insa eu cele mai frumoase povesti le-am auzit in tren. Si am calatorit destul cat sa aud de toate:

Am luat trenul de noapte in care am auzit povesti de razboi asteptand statia urmatoare si incercand disperat sa aprind o tigara fara filtru oferita de “mos Coman”, care mergea la Teius si facuse razboiul pe doua fronturi, singurul scapat din regiment la Banska-Bistrica.

Am prins si legatura din miezul zilei spre Tulcea, in care aprope mi-am pierdut mintile asteptand doua ore in camp si ascultand absent povestirea unui acar care-si cumparase nevasta de la tigani pe doua vaci si-un cal roib.

Toate sunt povesti pe care n-as fi putut sa le aud intr-un tramvai etans si aseptic.

Sau sarutul Clarei, furat cu trei minute inainte sa cobor in Dej, strangand inca in pumn adresa ei pe-o foaie motototlita de hartie, adresa pe care n-aveam sa trimit niciodata vreo scrisoare.

Nici al Anaisei, un sfert turcoaica, pe jumatate curva si nouazeci la suta beata, care-si pierduse virginitatea tot intr-un tren, la inceputul primului an de liceu.

Sunt saruturi de care nu mi-as fi amintit intr-o torpila de aluminiu, fara compartimente si perdele prafuite.

In mod sigur n-as fi avut cosmarul vecinilor de compartiment care si-au pierdut zilele, realizand mult prea tarziu ca si eu eram la fel de mort ca si ei, dupa care am scris “Acceleratul de Paradis”, schitat pe un colt de masa rabatabila in expresul Mangalia-Budapesta.

Sau vedenia fetei care a venit sa ma trezeasca inainte de a ajunge la destinatie, ca sa constat mai apoi ca fusesem singurul calator din vagon.

Toate sunt visuri pe care nu le-as fi putut avea chircit pe un scaun capitonat, cu lumina anemica a neonului palpaindu-mi in crestet.

Pe mine moartea lor apropiata ma infurie, pentru ca acum ma simt cumva fortat sa ma transform in calatorul-model, imbracat corespunzator si cu laptop-ul pe genunchi, care-si lasa frumos toalele si sufletul la compartimentul de bagaje.

Si daca o sa veniti sa-mi spuneti ca aceasta schimbare va aduce pe caile lumii moderne, ca e frumos si curat sa stai intr-un tren cu aer conditionat si acces la internet, ascultand ultimele aparitii muzicale pe ipod si conectat prin bluetooth cu vecinul de pe scaunul de vizavi, atunci sa stiti ca mie-mi plac mai mult povestile mele...

Si pe voi n-are decat sa va ia dracu’!

ARHIVA: "Comisarul a murit frumos"

2008-10-10T21:36:00.001+03:00

"Supravietuitorul" 137 minute 58 secunde:3/10 , ultimele 2 secunde: 10/10

In ultima vreme nu prea mai am timpul necesar sa citesc ziarele, iar la televizor oricum nu ma mai uit de ceva ani buni, asa ca de ultimul film al lui Nicolaescu n-am aflat pana cand nu i-am vazut afisul atarnat bine-mersi pe peretii cinematografelor. La inceputul anului astuia. Cum a fost un inceput de an al revenirilor, am avut ocazia sa-mi intalnesc in ultimle doua luni buna parte dintre semi-super-eroii copilariei mele. Spun ale mele si nu ale noastre, pentru ca de o vreme am inceput sa cred ca sunt printre putinii care inca isi mai aduc aminte de perioada in care ii inlocuiam pe Mihaela cu Rahan, si pe Nemuritorul cu Nemuritorii ( de unde si pasiunea pentru Phoenix dezvoltata nitel mai tarziu).

Asa ca dupa cum spuneam, vederea lui nenea “Serj-Spune, ma ! Grijania ma-tii!” barboasa si senatoriala imprastiata pe un layout sensibil occidental intre Ileana lazariuc si George Mihaita, cu un butoias de revolver ( Colt, cred, ca era doar rosu-negru) rotindu-se amenintator in titlu, m-a aruncat intr-un val al amintirilor urmat de o cautare febrila a oarecaror informatii despre minunea ce avea sa se intample.

Nu neg faptul ca am vazut toate filmele “quintalogiei Moldovan” cu sfintenie de cate doua-trei ori, si filmele Nicolaesciene pe toate macar cate o data ( in afara de “Povestea Trandafirului” pe care mi l-a promis cineva de trei luni si se tot codeste sa mi-l aduca). Asa ca as putea fi acuzat de subiectivism. Merge si asta. Personajul asta a avut intotdeauna ceva teribil, tocmai pentru ca facea nota discordanta cu toate personajele din vreme, care, fie bune sau rele, erau toate imbracate corespunzator in salopeta cu coltul rosu-sangeriu al carnetului de partid iesind frumos din buzunarul jiletcii. Moldovan era special, avea pistol si tagea si bine, saluta cavaleresc cu doua degete la palarie ( gest imprumutat de Nicolaescu de la Carol I, cu succes si atunci si acum), declara ca n-are treaba cu politica in fata unui Amza Pellea chinuit nitel de cenzura( “Moldovan, tu esti de-al nostru…Comunist! Imi pare rau, Eu sunt apolitic…”) si aducea mult mai bine a erou de aventuri decat Bruce Willis, care distrugea cladiri fara nici un pic de stil.

Moldovan a fost si inca ramane un personaj care le da cu tifla tuturor plangaciosilor din cinametografia romaneasca, care oricat ar fi de premiati si extra-premiati, tot ne arata ca pe un popor de personaje al naibii de pitoresti, dar care marseaza pe ideea unei prezentari socante si amuzant-documentaristice de care, sincer sa fiu, m-am cam saturat. Moldovan asta e mai dat dracului pentru ca are incapatanarea sa se agate de idei “invechite” precum onoarea si lupta pentru ea, facuta romantic si barbateste cu instumente de diverse calibre.

Si lupta asta se facea bine. Nu stiu cati au avut rabdarea sa studieze un pic tehnica lui Nicolaescu atunci cand vine vorba de Pac-Pac, dar va asigur ca manuirea armelor in filme, asa cum o intelegea omul asta, se studiaza la Academia de Arte din New-York . Pentru ca n-o sa-l vedeti niciodata in vreun film inchizand ochii atunci cand trage cu pistolul cum face, de exemplu Banderas in Desperado mai in toate scenele. Motivul e simplu: Omul nostru mergea cu sfintenie de doua ori pe saptamana in poligon sa-si incerce colectia, antrenindu-se constiincios cate doua ore ( de vreo 30 ori mai mult dacat au obligatia sa o faca ofiterii armatei americane, ca sa dau un exemplu) Asa ca in problema schimburilor de focuri, nu-mi faceam absolut nici o problema.

Asta inainte sa vad filmul. Pe urma au inceput ince-incet sa apara dezamagirile. Prima a fost atunci cand am aflat ca filmul e facut de Media Pro. Pentru baietii astia comercialul e sinonim cu kitsch-ul prost si nu se dezmint in nici un fel. Daca esti in stare sa-ti bati joc de actori mari punandu-i sa joace alturi de Nicoleta Luciu fardata prost, atunci n-ai cum sa te dezminti atunci cand e vorba de un neimportant personaj care nici macar nu exista. Am inteles pana la urma nevoia regizorului de a lucra cu oameni pe care ii cunoaste, pentru ca pe la Buftea , pe langa logistica inchiriata cu ora pentru filmele americane si seratele dansante de pe la ambasade, exista o armata de oameni care lucreaza pe acolo de pe vremea cand “Duelul” era la primele linii de scenariu ( “Sa nu tragi niciodata cu arme pe care nu le cunosti! Era sa ma nimeresti…”) dar parca in film interesele prea si-au aratat dureros coltii. Avem cururi coale de “vedete” cu desuuri slobode si un recital dizgratios de Loredana Groza model “Mamaia 1991”. Un recital mai putin o melodie, care nu-si are locul in amestecul de labareli de diaspora ( “ Habar n-ai tuuuuu…”)

Pe urma am vazut trailer-ul…si am cam inteles din trei cadre si doua rateuri ce o sa insemne. Povestea prezentata patetic in sinopsis e o combinatie copy/paste din doua nuvele ale lui Cartarescu. Prima, mai cunoscuta trateaza fantezist istoria necunoscuta a relatiei dintre Cristian Vasile si muza care l-a facut celebru in interbelic “ Zaraza”. A doua, mai putin cunoscuta (pentru ca a aparut inainte de hype-ul provocat de compilatia lacrimogena cu schite pentru gospodine “ De ce iubim femeile”) e “Ruletistul”. Nu stiu ce a fost in capul lui nea’ Mircea cand n-a facut scandal la aparitia scenariului, dar daca il mai prind prin fata facultatii de litere il salut cu doua des’te la palarie si ii ung vreo trei palme comiseresti de ma vad direct la ”stirile de la ora 5”.

Nu m-am dat batut si dupa cateva incercari nereusite, ajung in fata ecranului, cu ochii mari, asteptand minunea (“ Lazare, Lazare…ridica-te si umbla”). Filmul ne precizeaza extrem de exact timpul, uitand insa locatia (“1978, undeva in Europa”) dar va spun eu ca “undeva-ul” asta in Europa e Gara Centrala din Praga, restul sunt niste cadre furate de pe acoperisuri (“Politia! Nu misca nimeni! ..Revolver, ma? Revolver? Grijania ma-tii”) prin panning de doi bani. In rest e Bucuresti 2007, de la cap la coada. Sunt de acord ca iubita noastra capitala arata in multe locuri mai prost decat arata orice oras din Europa acum 30 de ani, dar oricat de vizionari ar fi fost europenii pe vremea aia, Logan si Matiz in fata hotelului tot n-aveau.

Pana la urma tot a ajutat la ceva si asta, pentru ca atunci cand era cate-un cadru descriptiv de interior, asa ca sa mai treaca timpul, incepeam sa fac schimb de pareri cu prietenii care ma insoteau: “ Uite ba, asta-i receptia de la Marriott”, “ E cafeneaua aia mica de jos de la Hilton”, “ Nu ma, e barul de la World Trade Center, ala de langa sala lui Callas cu vitralii si barmanita blonda” sau “Uite ma, aici e la Majestic Ramada” “Hehe, asta-i sala de la Odeon”. In mare parte astea sunt si locatiile, mai deloc modificate si usor de recunoscut. Mai ales ca plasmele erau la locul lor, si figurantii purtau bine mersi haine dupa ultima moda. Doar figurantii, pentru ca cei 2-3 actori pierduti pe acolo dadeau aceeasi impresie pe care am avut-o cand am trecut pe Magheru sa caut un taxi, iesit de la un bal mascat, cu capa pe umeri si spada la sold.

Actorii se impart in doua categorii, cei mari si javrele, dar din pacate nu stiu cum se face ca joaca toti ca dupa lobotomie, in ciuda scenariului, care e corect si digerabil construit. Insa il vorbesc de parca ar fi la prima citire, in dulcele stil de soap-opera in care replicile ruleaza pe prompter pentru ca, la un episod pe zi…nu ar avea cum sa le invete. Are dreptate George Mihaita atunci cand, dupa un dialog cu alt “rau” al filmului, scapa un fragment monumental: “ Stam aici si vorbim ca niste idioti”. Jos palaria!

Scenele de actiune sunt putine si diluate. Se moare ca in filmul mut, la comanda si gratios, cu aruncari de maini si tipete de demoazela violata de sudori la miez de noapte in cimitir. E grotesc sa vezi efecte speciale care ar fi facut de ras pana si un film de mana a 7-a turnat pe cand Glandale era inca o valcea la marginea Los Angeles-ului. Ce urmeaza e de inchipuit, filmul e de plans, un exemplu de cea mai proasta calitate despre cum iti poti bate joc de o poveste si de moartea unui regizor.

Dar filmul are doua parti. Din 138 de minute cat dureaza, 137 de minute si 58 e secunde sunt ce v-am povestit pana acum, si nu mi-as atrage decat blesteme daca v-as recomanda sa-l vedeti.
Insa in partea a doua, in cele doua secunde se intampla ceva ce il face caz de manual pentru scolile de regie. Pagina 38, Lectia 3 “ Cum se salveaza un film in 2 metri de pelicula si o linie de dialog”

“Un fleac….m-au ciuruit…..Nu stiam ca doare asa de tare”

N-am sa va spun care e finalul. Dar am sa va rog sa ma credeti pe cuvant si sa va duceti sa-l vedeti. E vorba despre o intreaga cariera facuta in filme de actiune, petrecut cu arma intr-o mana si trepiedul in cealalta. Zeci de ani si o idee concentrata in 2 secunde. Nu stiu cum a reusit Sergiu Nicolaescu sa faca asa ceva , dar pentru cele 2 secunde merita respectul unei generatii intregi de cineasti. Finaluri ca asta mai sunt, dar niciunul la fel de socant, pentru ca nici unul nu urmeaza unei torturi estetice atat de puternic constriuite.

De ce?

Este in primul rand un exemplu de manuire a armelor pe care eu n-am mai vazut-o in nici un film hollywoodian sau de aiurea , pe langa care cascadoriile din Matrix sunt o gluma proasta, facuta cu sfori si papusi de ceara. Dupa ce ati vazut filmul, am sa va explic de ce.
La final nu am sa va spun decat un singur lucru. Dintr-o sala plina de cinema, inainde de acest final s-a ras, s-au facut glume, cu sau fara perdea, s-a criticat tot ceea ce se putea critica, bataia de joc era continua si sustinuta, s-a iesit la jumatatea filmului. Dupa ce s-au aprins luminile, vorbele care se puteau schimba dupa socul initial nu erau decat de lauda.

Si o sala intrega de fete impietrite de surpriza s-a varsat in strada…

ARHIVA:" Primavara in Alaska"

2008-10-10T21:21:00.000+03:00

Vi s-a parut frig...? Ger ? Vant rece..?

Te doare cand respiri..? Tuseste!

De fapt asta nu-i decat o zi frumoasa de primavara.

In Alaska!

Si de cand am realizat lucrul asta parca nu mai imi e atat de frig. Astept momentul in care langa fiecare ghena de gunoi am sa ma intalnesc cu Colt Alb dand spasit din coada. Fiecare javra sa va transforma intr-un husky.

Ma pregatesc serios pentru momentul in care o sa aud la semafor:

"Sefule, sterg blana astuia cenusiu din fata? hai da si mata un peste sarat, un dinte de foca ceva.....Saru'mana conasule!"

Sau :

"Bai, vezi ca malamutu' de pe dreapta spate e cam schiop, du-l si talica la un cabinet sa-i mai verifice suspensiile"

Sau doua exemplare aurite si imblanite in foci din crescatoria personala Gucci, cu dinti de narval agatati alene de gatlej, discutand (spre pervertirea termenului) intr-o cafenea la mall-ul ajuns intre timp subteran:

"frateee...de cand i-am montat pe lupii astia doi la atelaj, de la al treilea "mars" incolo rup suta...Si ii tin numai pe Chappi din ala cu gust de vanat...da' ma rup la consum..."

Sa va fie iernarea usoara...

ARHIVA: "Bac-ul meu, epopee in mai multe acte"

2008-10-10T21:17:00.000+03:00

De o vreme se intampla ceva ciudat, copii merg nefericiti cu capetele plecate si privirea fixa, nici copilele pe care le admonestam cu cate un claxon in drum spre birou nu ma mai mangaie duios cu referiri doamna mama mea.
Insa explicatia acestui fapt nemernic a venit destul de repede: BAC-ul.
Ma copii, nu va fie frica...n-o sa fie greu...
O sa fie al dracului de greu. Pentru ca e primul examen de genul asta pe care il dai, pentru ca are mize multe and so on. Dar trece repede...

"Bac-ul meu", Epopee in mai multe acte:

Prima noapte de invatat pe care am facut-o in viata a fost inainte de Oralul la romana.
Rezultatul: Vroiam sa sodomizez corola de minuni a lumii si sa ma culc cu toate eroinele romanelor de la Maitreyi la Otilia [cazimir]. Orice numai sa dorm.

Evident ca mi-a picat Bl[e]aga. Si am dat si de o comisie de disperati dintre care s-a trezit o prospatura de opzeci de anisori batuti pe muchie sa ma intrebe dupa ce trecusem prin toate subiectele, la cate scoli a fost Creanga, incepand cu Humulesti-ul si terminand cu Postuniversitara [probabil].

Curat mestesug de tampenie dom'soara, imi venea mie sa-i raspund..da' nu ma lasa morcovu'...
Insir...uit una (Balaceanca, probabil, la starea in care eram) Baba vrea sa-mi puna 9,50.
Numa' ca sare un mosulica mai bun la suflet care o trage de maneca si-mi pune 10. "Lasa mai Cristina (strigoaica dracului), ca da baiatu' la Arhitectura (m-au tras de limba jigodiile, erau trecuti prin secu' sigur) si poate ne face si noua o casa...( Va fac, fire-ati ai cutaruia, lua-v-ati parcela la Ghencea Militar)

Oralul la Engleza a fost sigurul dintre examene la care m-am dus fara extrasistole in punga. Ca doar ce dracu' putea sa-mi pice. Si mi-a picat: "Care a fost cel mai important eveniment al sec XX? Explicati."
In comisie trei gagici abia iesite din facultate, blonde fardate si parfumate de zici ca gresisem usa si intrasem la tractir. "Get thee to a nunnery..." zic eu "Urmatorul!!" zic si ele, si da-i bataie ca-n "Henric al V-lea"
La subiect ma gandisem alea 10 minute cum se gandeste probabil si iepurele la metafizica atunci cand vede iepuroaica cu pamponu' n sus.

Eram in costum, ca deh...Asa ca ma ridic de la pupitru ca James Bond in "Casino Royale" si imi chinui mintea pana la catedra de zici ca-mi iesea o masea acolo pe loc.
Foaia o lasasem ca si-asa era la fel de goala cum mi le inchipuisem si eu pe ele pana cu cateva secunde mai devreme. Pun capacul la stilou ( n-am scris in viata mea cu stiloul, ca sunt stangaci, si inca nu s-a inventat Mont-Blanc-ul care sa tina la caligrafia mea. Dar avea efect).
Trag scaunul sa ma asez + zambet din coltul gurii, de zici ca ma dusesem la agatat si dau drumul la patefon.
Din cate inventii au schimbat cursul istoriei noastre, si asa de tot rahatul nu-mi vine si mie una mai normala ca avionu' sau otomobilu'. Chiar si vibratorul era mai bun, ca nu degeaba Freud saracu' zicea ca avem doua organe cu care gandim, si in jurul ambelor creste par. Asa ca bag mare:

"The Atomic BOMB...."
Au ramas nimfele ca la fotograf. Mi-a luat 30 de minute sa le trec prin razboiul mondial, cursa spatiala si razboiul rece ca sa le conving...adica dublul timpului alocat, Dar s-a lasat tot cu 10 (cu felicitari si numere de telefon...)

La Matematica am fost, sunt si voi fi un miracol botanic (Tufa de Venetia pentru necunoscatori). Asa ca soarta, in nefarsita-i bunatate m-a repartizat la examen singurul realist in sala cu o multime de umaniste.
Fetele erau frumoase de picau ( ulterior chiar asta au si facut ) dar la matematica erau religioase al naibii ( iarasi pentru necunoscatori = tamaie). Drept urmare ma trezeam din cinci in cinci minute cu cate un degetel perfect modelat acompaniat de o unghiuta frumos lacuita, batandu-ma pe umar: "Psst...la trei stii? Da' la cinci?"
Am luat o nota pe care mi-e rusine s-o repet in public, pentru ca incepe cu sase... si de termina-n "pastele ma-sii"

La Romana scris n-am nimic de spus...Am intrat am scris, am iesit. Opt si ceva. Am fumat doua tigari ( eu abia la bac m-am apucat de fumat ma...nu ca voi, astia cu plamani bizonici) si m-am dus acasa...

Biologia a fost misto, ca aveam o supraveghetoare care s-a prefacut oarba doua ore si ceva cat a tinut examenul. De vreo doua ori a venit presedintele de comisie si a facut pe oculistul, dar miracolele oftalmologiei moderne tineau destul de putin.
Din toata sala eu eram sigurul bou (Bos taurus, Linnaeus 175 care invatasem, ca se tinuse profa de minte un an sa ma faca sa dau la faculatea de biologie, si-mi bagase genetica in cap inainte, intre, si dupa ore, de-mi ieseau vorbe ca am fi rude...
Mai multe metode de copiat ca la examenul ala n-am vazut in cinci ani de facultate. Trebuia sa faci o taxonomie intreaga sa la clasifici pe regnuri, grupe si increngaturi. Din 20 de oameni cati erau in sala, cred ca am invatat pe putin 50 de metode de copiat, ca aveau si de rezerva. Cate doua-trei...

Eu am luat 9,90. Cine stie ce ma-sa virgula n-am pus de mi-au scazut zece sutimi...din aia cu copiatul trei au luat zece. Sa fie viata dreapta.???

Sportul a fost distractia de final. Ca mi-am ales probele bine. Numai rezistenta am dat-o de doua ori. Nu de drag ce mi-era, de prost ca am uitat buletinul acasa.
Cum stateam foarte aproape de liceu am venit la examen doar in maieu si chiloti fara buzunare. Buletinul unde mama naibii sa mai intre? Cand ne-au cerut actele inainte sa intram pe teren mi-am dat seama ca venisem cu palma-n...sort. Mai intram si in prima grupa de rezistenta, ca eram la D. cat s-au incalzit aia eu am dat o fuga pana acasa...
Nu mult. Vreo trei statii de autobuz. Sase dus-intors. Cand am ajuns inapoi la liceu m-au intrebat colegii de ce dracu am venit la proba sportiva cu cravata. Eu am ras capreste, mi-am bagat limba la loc in gura cat am putut mai bine, si da-i si alearga ture in continuare.

Am avut eu impresia ca m-a ciuntit un profesor la timp, asa ca la aruncarea cu greutatea am aruncat cam de nota 14. El statea pe linie mai incolo cam la vreo 16-17 metri.
La forta nu mai stiu care era norma la flotari, parca 26...pe mine m-a oprit pe la 45 , ca a se razbune pe faza cu greutatea.

I-am multumit din suflet si i-am transmis ca am facut tir de performanta, si ca-l astept pe la poligon cand o avea el timp...ca de la o vreme nu prea mai aveam de ce sa agatam tintele, ca furasera niste tigani captatoarele sa le duca la fiare vechi.

Pe urma am tras o betie sora cu moartea (ceea ce va doresc si voua) si m-am retras la munte vreo saptamana...rezulatele le-au aflat ai mei:
9,40 si ceva din cauza matemeticii...

Voie buna!

ARHIVA:"Lirica de examen"

2008-10-10T21:16:00.001+03:00

Peste exact patru ore am examen la "Management Urban". Pentru neinitiati: se citeste exact cum se scrie si vrea sa spuna exact ce scrie in titlu.

Numai ca dintre ai mei prieteni, toti studenti la aceeasi facultate, numai eu am avut ghinionul ( e un examen care se da cu grupa fiecaruia) sa il am sambata dimineata.

Pana aici totul bine, numai ca jigodiile cu chip uman care-si spun prietenii mei, s-au decis ca seara de vineri dinainte de examen ( al meu) sa fie seara de betie crunta. Cum n-am avut loc sa scap de ei, ca s-au adunat toti pe capul meu, am plecat la birou, doar doar oi avea parte de nitica liniste. Nu inainte de a le da ocazia sa-mi plimbe sticlele de bautura pe la nas de parca muream, nu ratam o betie, asa, ca sa fie ciuda mai mare si dorul meu de a-mi baga piciorul in el de examen sa creasca nitel....

Toate bune si frumoase, plec eu, ma apuc de citit, cand pe la 4 fara ceva ma trezesc cu un "buzz" pe messenger cat mine de mare. Astia, trotilati bine, s-au gandit si la fratele lor aflat in suferinta. Mai ales cand simteau nevoia sa faca misto de el. Si ar mai fi ceva, eu pe la manifestari cultural alcolice de genul asteia, imi regasesc pe fundul sticlei talentele de epigramist, cu ei pe post de victime spre amuzamentul general. Si acum imi duceau lipsa nevoie-mare....

Modestele versuri care urmeaza sunt extrase din discutia ce a urmat...

Prolog:

serena (2/2/2008 3:37:19 AM): ce faci gadriane
D. Adrian (2/2/2008 3:38:01 AM): stati acolo ca bolanzii si sugeti la sticle
serena (2/2/2008 3:39:07 AM): hai mah
serena (2/2/2008 3:39:19 AM): ca te tratez si pe tine maine cu vin
serena (2/2/2008 3:39:22 AM): dak mai e....
serena (2/2/2008 3:41:27 AM): io sunt acuma radu
serena (2/2/2008 3:41:45 AM): si sunt mai cum ai vrea tu sa fii
serena (2/2/2008 3:41:58 AM): adik b e a t
....
serena (2/2/2008 3:44:11 AM): as vrea sa scriu versuri
serena (2/2/2008 3:44:18 AM): dar nu sunt atat de cult ca tine
D. Adrian (2/2/2008 3:44:35 AM): pai scrie si tu o nuvela
D. Adrian (2/2/2008 3:49:41 AM): daca-i fac maine o epigrama lu' ianasi m-o trece..?
serena (2/2/2008 3:50:47 AM): l-ai rezolvat

Si s-a revarsat urmatoarea opera:

“Domnului Profesor ”
oda in hexametru bahic

Dom' profesor, subsemnatu’
Ma semnez aici, concis
Nu ca n-as stii mai departe
Da 'm avut azi noapte-un vis:

Se facea c-ai mei prieteni,
Studentei si ei, saracii
Se-mprietenii cu sticla.
Pan la cinci,
Lua-i-ar toti dracii!

Si, cum nu stiam atuncea
Cum sa plec, sa fiu mai bun
Am ramas si eu cu dansii
Si-am baut de-mi spune "tun"…

Iar cand astazi dimineata
Pe carari, pe toate sapte...
M-am ridicat eu la viata
Si-am pornit spre facultate…

Ca-ntr-un univers oniric
Tot valsam cu-ntreaga urbe,
Si cu un alean pangiric
Am ratat doua- trei curbe!

N-as fii eu cinstit acuma
Sa va spun ca stiu chiar tot
Dar de nu ma credeti parca,
Stiu c-am sa ma ling pe bot
Si de astazi, si de maine
Si la anu tot la fel,
De diploma si licenta...
Si-am sa redevin misel…

Spalator in intersectii,
Sau mai rau, macaragiu!
Pana cand pe deal la popa,
Ei mi-or proiecta sicriu.

Atuncea, din eternee,
De la iad sau de la rai,
Voi veni pe capul vostru
Si de ei m-oi tine scai

Eu va rog, cu dor si jale.
Spuneti de nu e pacat,
Pentr-o sticla si-o cinzeaca
Sa scriu ca "n-am invatat"?

De aceea, rog sa credeti
Chiar de par nitel dement
Nu-i nedrept ca la prezenta
Sa nu-i spuneti:
MANAGEMENT ?

Calitatea vinului o hotarati voi....

ARHIVA:" W T F"

2008-10-10T21:12:00.000+03:00

Acum mai mult de un secol eram, ca popor, francofoni din snobism…Pe urma am devenit anglofoni din nevoie... E nevoie de asta pentru imbogatirea fondului lingvistic…cel putin asa imi place sa cred, numai ca vine IMess-ul peste noi!

Expresiile de genul “Am vazut ieri un super-catelus care era plimbat de o tipa imbracata super-tare care s-a urcat intr-o super-masina si a demarat cu super-viteza….” ma amuzau pana mi-a fost dat sa aud in plin curs de Teoria Arhitecturii pe ditamai profesoara-doctor-universitar scapand in mijlocul discursului “si Wright a reusit o super-potrivire a proportiilor in…”si restul nu mai conteaza.
Zic “Hopaaa…!” si trec peste asta destul de repede ca urma Teoria Structurilor unde n-ai sanse sa auzi Super-cos de alfa decat in universuri paralele….

Toate bune si frumoase pana mai ieri….cand ies ca tot omul din bloc si aud un fragment dintr-o conversatie telefonica terminata cu “Coboara si U. P.L.S. pana jos!”.

“Hopaa! Virtual”, urmat de un suras inconstient pe care tipa ( ca tipa era…astea tot timpul sunt tipe….) l-a intampinat cu o privire de super-catelus super-mefistofelic. Zic in gand “ C. P.L.M.?” si trec mai departe.

Dar de atunci ma tot gandesc….daca aprinde si chestia asta la popor si se generalizeaza..?

Adica WTF?
Ca eu daca ma duc la examen si o aud pe profa intreband “Spune-mi si U care sunt efectele studiate de Vignola in[….] P.L.S.! nu garantez ca nu-i trantesc un L.O.L. monumental…

Si ies afara…

ARHIVA:"Hony soit qui mal y pense"

2008-10-10T21:11:00.000+03:00

“Boon, deci stucturi pe grinzi de metal, profile usoare, ca sa filtreze, nu sa blocheze campul vizual si legatura cu planul secund al fatadelor eclectice (chiar daca acum sunt eclectice cu termopan….). Grinda metalica trebuie sa iasa 7 metri in consola deasupra apei, deci momentul maxim o sa fie undeva pe la un metru si jumatate de tangenta verticala…ok, bine si asa, acolo o sa ingros un pic profilul. “

Cam asa aratau datele problemei cand am inceput sa lucrez la genialul, neasemuitul si supra-originalul meu proiect pe care trebuie sa-l predau fix maine la 12:30.
La prima discutie cu profesorul, esec total! Forma nu functiona deloc. Era prea obtuza, seaca, deloc in concordanta cu dinamismul necesar rezolvarii problemei impuse de sit…(Grrr…Mrrr….Hmmm!) Arunc un “Fuck-it” neaos printre dinti si plec din atelier cu ganduri viteze sa-i dau de cap pana a doua zi dimineata.

Ajung la birou, ma aprovizionez cu cuie de cosciug (2 pachete, 8 RON) si incep sa sap obsedant printr-un top de hartie cu un creion mecanic antediluvian. Primele douasprezece foi au luat calea cosului de gunoi dupa doua trei linii, pe urma am devenit mai calm rarind ritmul la doua din trei pagini [pe minut]….Elipse-elipse compuse- solenoid de rotatie-alte multe alte alea.

Se face doua, se face trei si ma trazneste IDEEA:
Cum mama natura si Sigmund Freud ne-au dat dimorfismul sexual, ma iau si eu de ce-mi trecea prin cap la ora aia….sanii. Si cum legatura intre sani si grinzi metalice [in consola 7 metri deasupra apei] este mai multe decat evidenta…ma apuc sa desenez sani cu frenezia lui Picasso in Perioada Albastra….

Dupa primele zece incercari nereusite si adanci regrete ca la Arhitectura nu se face studiu de nud (or fi stiind ei saracii de ce…) ajung la o oarecare asemanare cu natura…

Dupa doua ore de desenat sani (de asiatice, europene, hotentote, egiptene, aborigine, malgase…cu silicon sau fara) ajung la o forma care ma satisfacea estetic si compun obiectul [ de arhitectura…hony soit qui mal y pense].
Randez si plec la scoala cu discursul pregatit :

”Vrei forme dinamice?…Pai na d’aici!…Gaseste tu forma mai dinamica decat asta daca te tine psihanaliza!”

Ajung. Discut. Numai superlative….Ca e bine , ca merge, ca bravo dom’le!

Numai ca de atunci nu pot sa trec pe langa vreun obiect care necesita proiectare fara sa ma gandesc ce i-o fi trecut nebunului prin cap cand l-a facut…Si uite asa am ajuns sa am mari retineri de fiecare data cand schimb vitezele la masina.

Ca cine stie...?

ARHIVA:"Episod despre nimic…"

2008-10-10T21:07:00.000+03:00

Episod despre nimic…

Noapte dinainte de predare…cobor de la birou sa-mi iau tigari de la magazinul de langa. 3 noaptea, vanzatoarea cu chef de vorba:

- Auzi mai baiatule, da’ tu stai aici prin zona, ca te vad des…

-Nu , aici lucrez.

-Aoleo! Si la ora asta? Ca te vad si ziua..si noaptea. Da’ ce…lucrezi doispe cu douaspatru? Esti paznic pe undeva?

- Nu doamna…sunt arhitect.

Sa va fie meseria usoara.

ARHIVA: "23"

2008-10-10T21:05:00.000+03:00

Ma gandeam cum ar fi sa dispar?…

Asa pur si simplu. Sa ma trezesc intr-o dimineata sa invart globul , sa-l opresc lenes cu un deget si sa plec…Oriunde.
In fond, duca-se dracului tot. N-am motive sa raman nicaieri, pentru ca am avut timp odata sa stau si sa-mi privesc viata. Nu inapoi..ci inainte. Si nu mi-a placut ce-am vazut.

Deloc.

Am 23 de ani. Fac o facultate care mi-a mancat deja jumatate din tinerete…si are toate sansele sa-mi manance si restul. Stiu cum arata cei din profesia mea la 50 de ani.
Si ghici ce? N-am nici cea mai mica intentie sa ajung ca ei. Mereu pe drumuri, mereu stresati, mereu alergand dupa bani pe care n-au niciodata timp sa-I cheltuie. Si asta cu singura finalitate a unei mosteniri cat mai vaste de lasat unora sau altora.

Dragii mei, cei care o sa-mi cititi la un moment dat testamentul. De la mine…Sanatate!

M-am saturat sa vad pe strada pusti rebeli, imbracati dupa ultima moda si ascultand scorneli post-apocaliptice, doar ca sa-I intalnesc cinci ani mai tarziu, scortosi, la costum, muncind printre munti de dosare si analize. M-am saturat sa vad indivizi posibil geniali si probabil colerici, care termina liceul si dau la ASE, pentru ca “se cere”.
Daca ma auziti, sa va ia dracu’ pe toti!

Nu stiu daca maine am sa mai gandesc asa…Nici macar nu-mi pasa prea tare in momentul asta. Acum, la ora 14:33, mi-e scarba de sentimentul asta caldut al unei vieti planuite cu deamanuntul. Seamana cu o supa veche de trei saptamani incalzita la foc de carbuni unsi cu untura…

Pentru ca m-am saturat. De ai mei care au mirosit ca termin facultatea, si ma intreaba ce am de gand, de rudele scofalcite care ma intreaba cand ma insor. De frica ca in cativa ani o sa mi se arunce motivul omniprezent: “ai si tu o varsta…”

Asa ca vreau sa ma car…unde..?
Undeva cald si bananier, sau dimpotriva. N-am vazut niciodata McKinley-ul de aproape…Nici Reykjavik…dar astea suna a locuri prea civilizate.
Le-as putea vedea si altfel, dar numai idea de a sta intr-o barca de fibra de sticla, pe o perna de piele si cu aparatul de gat, in timp ce un ghid plictisit imi explica intr-o limba de circulatie internationala cretinitati invatate pe de rost, ma face sa vreau sa plec.

Desigur, exista riscul sa ma trezesc intr-un sant de la periferia Bombay-ului cu soarele dand ghes viermilor si furnici tropaindu-mi pe cornee, sau betiv si degradat, haladiund prin pustiuri de baton undeva in emisfera sudica…dar pana la urma cu e e mai prost cernoziomul acolo decat cimentul la noi…?

Regret ca nu m-am nascut mai devreme cu vreo suta de ani. As fi putut invata de la oameni care, ca si mine s-au plictisit cam la aceeasi varsta, Fatidicul 23. Hemingway, Churchill, Mark Twain. Nu-I o gasca destul de misto ca sa le urmezi exemplul…?

Ei bine..multumiti-va cu astia..altii n-am.

ARHIVA: "!981" - filmul meu

2008-10-10T21:02:00.004+03:00

Stau la etajul cinci intr-un bloc cu zece etaje, cu zece apartamente si zece garsoniere pe fiecare nivel. Nu imi cunosc nici macar zece dintre
vecini.

Ma trezesc in fiecare dimineata in fata unei ferestre care imi arata alte blocuri cu zece etaje , cu zece apartamente si zece garsoniere pe fiecare nivel.

Stiu exact cati pasi face cel care locuieste la etajul cinci in blocul de peste drum pana la bucatarie. Stiu ce vede atunci cand isi bea cafeaua. Mai stiu ca trebuie sa faca de doua ori la dreapta ca sa ajunga la lift si inca de doua ori ca sa iasa din bloc.

Aceeasi pasi trebuie sa ii faca toti cei care locuiesc in cele zece blocuri cu zece etaje, cu zece apartamente si zece garsoniere pe fiecare nivel, toate identice.

Pana la urma, daca ar fi sa consideram ca toata lumea se trezeste aproximativ la ora 6:45 in fiecare dimineata, inseamna ca toate cele aproximativ doua mii de persoane fac aceleasi miscari in cam acelasi timp.

Nu stiu numele a nici macar zece dintre ei, si nici macar nu imi pasa, pentru ca eu nu ma trezesc niciodata la ora sase si patruzeci si cinci dimineata .

Candva insa trebuie sa ma trezesc si sa ma uit pe fereastra prin care vad alte ferestre, (cam 200 pentru un bloc, toate vopsite in aceeasi culoare bej spalacit)...Nu vad dincolo de ele, si probabil nici nu asa avea ce sa vad, pentru ca eu nu ma trezesc niciodata la ora 6:45 dimineata.

Inca e liniste, si linistea asta dureaza pana ies in strada, pe urma s-a terminat, pentru ca aici, odata cu mine, au iesit toti cei care nu se trezesc la ora 6:45 dimineata.

Dintre ei nu cunosc nici unul.

Trec in fiecare zi pe langa cel putin zece tipuri de blocuri, fiecare cu zece etaje, cu zece apartamente si zece garsoniere pe fiecare nivel, si pentru mine blocurile astea nu mai inseamna nimic, pentru ca aici nu cunosc pe nimeni.
Sunt locuri care pentru mine inseamna ceva, pe care le recunosc, pe care le vad in fiecare zi si care imi trezesc amintiri. Aceleasi locuri terzesc amintiri si altora, pe care eu nu ii stiu si care probabil nu se trezesc nici ei la 6:45 dimineata
Sunt si ei anonimi ca si mine, prinsi in acelasi dans sincronizat al pasilor pana la bucatarie, pana la baie, pana la lift....

Eu vreu sa ii arat, poate ii recunoaste cineva

http://www.youtube.com/watch?v=qFiGPJgJ0HY

ARHIVA: "Compozitie cu pisica neagra si bordel"

2008-10-10T20:58:00.002+03:00

“Acum catva timp publicam intr-o revista obscura care n-a trecut de al doilea numar…”
Publicam pe naiba, introducerea asta e de altundeva, la inceputul unui text ce va sa vie ca viata veacului de vreo trei saptamani incoace! Ce vreau eu sa spun aici n-are legatura cu publicatul, doar cu publicul – larg.

Cum pentru toti cei care sunt destul de nenorocosi ca sa stie, anul universitar a inceput de vreo saptamana si asta inseamna in traducere directa pentru cei de la facultatea de arhitectura ca deja se asteapta primele predari…pentru ca la noi, mai mult decat la altii, timpul costa nervi.

“Obiect-simbol, folosind structuri performante, concept”…suna frumos, inaltator, dechizator noi drumuri de idealuri magnifice, si asa ar putea fi daca situl ales de subsemnatul nu ar fi dat nas in nas cu fostul cartier “
Nu asta m-a ingrijorat, pentru ca din fostul cartier n-a mai ramas decat memoria colectiva si cateva spirite facute la betie, asa ca puteam sa ignor faptul si sa trec mai departe, proiectand muzeul figurilor de ceara ale lui Decebalus per Scorilo (sic.) si Traianus Imperator care au copulat spre fericita nascare a poporului nostru si al caror nemuritor simbol va dainui peste veacuri ca sifilisul fara tratament.

Dar cum de la concept la conceptie nu mai e decat un pas, mi-am adus aminte de povestea Pasajului Englez, care la inceputurile existentei sale (lucru nementionat in carti, lucrurile interesante niciodata nu sunt) a fost construit pentru a servi ca stabiliment( groaznic cuvant) al erosului, proiectat intre doua calcane si trei restaurante de lux in fix buricul targului, la doi pasi si-o saritura de Palatul Regal.

Si ma impinge pacatul sa studiez mai atent problema, ca sa aflu ca in perioada interbelica Bucuresciul era mult mai departe de a fi “Micul Paris” si mult mai aproape de a fi doar un Montmartre mai marisor , si ca pe nr 5. Rue des Moulins se afla fix simbolul pe care il cauta astia de zor cu tema lor multi-inter-disciplinara.

Bordel deci, E LOGIC, asta lipseste unui oras aflat jumatate pe moarte cersind atentia unui simbol care sa se compare cu Opera din Sidney sau cu Guggenheim-ul din New York. Ca la noi nu poate exista fara sa fie artificial un alt fel de simbol. Pana si Teapa lui Ghildus din Piata Revolutiei demonstreaza asta, nu putem fi monumentalisti fara a fi caraghiosi, asa ca Bordelul din Bucuresti s-ar adauga perfect, ar veni ca o completare celorlalte simboluri, si ar fi singurul sincer, cu el si cu noi, sigur si cu altii.

De ce?
Pentru ca ne-am nascut din bordelurile dacice, pentru toate tigancile, grecoaicele si evreicele (si singura nemtoaica), pentru adevaratii Arnoteni si alte “trecute vieti de doamne si domnite” care s-au perindat prin istoria inchipuita sau nu a capitalei.
Asa ca acum lucrez de zor la schite cu un ochi pe fotografii vechi si al doilea pe Degas.

Insa piticul de pe creier, fie el si Henry de Toulouse-Lautrec n-are cum sa ma convinga de renuntarea totala la o cale de iesire in caz de urgenta majora, mi-am luat si cateva masuri de siguranta. Adica pot inlocui in proiect felinarul rosu de la intrare cu o pisica neagra (blonda), matroana o fac vanzatoare de bilete, mai arunc cateva bla[nuri] de marmota prin locurile esentiale si-l fac muzeu interactiv de istorie naturala, de-o sa moara Caligula de ciuda …

Si “Antipa” la fel…

Dintr-o cafea...

2008-10-10T20:32:00.003+03:00

N-am avut niciodata intentia sa ma lansez in “sportul” datului cu parerea fara sa fiu intrebat de nimeni. Dar a fost necesara o discutie din care sa trag invatamintele necesare si care sa-mi arunce nitelus in ochi faptele evidente pe care tot aveam talentul sa le mut de pe un raft pe altul, ca pe niste carti pe care le cumperi cu intentia sa le citesti candva, dar pe care nu apuci niciodata sa le deschizi cu vreo intentie curajoasa inainte de intrarea in scena a popii cu scopul ultimei impartasanii.

Blogging-ul inca mi se pare un lucru inutil. Pentru ca, prima conditie ca un adevar sa iasa la iveala tine de existenta atat a celui care il rosteste, cat si a celui care este acolo sa auda ceea ce este rostit. Si daca internet-ul iti asigura portia de libertate virtuala in care te poti manifesta cum iti zboara prin sinapse, cititorii nu ti-i asigura nimeni.

Chiar ma intreb acum daca nu cumva evolutia asta nestavilita a mijloacelor virtuale de exprimare nu ne transforma cumva intr-o masa amorfa de performeri fara public. Oameni par sa fie convinsi de faptul ca ideea, parerea sau sentimentul lor vor fi ascultate macar, sau vor ramane undeva in memoria colectiva, asumandu-si riscul unui rol jucat pe o scena frumos impartita prin pereti opaci, fara ca in sala se se afle picior de spectator…

Revenind insa la motivul pentru care am decis sa-mi organizez parerile “intr-un-fel-de-jurna-care-nu-e-jurnal dar-e-misto-ca-e-public-si-l-vede-lumea”:

Acum cateva zile eram impreuna cu un grup de prieteni pierzandu-ne vremea printr-o cafenea cu iz oriental din centru. Acum izul asta oriental cam putea a plastic chinezesc importat direct in buricul targului via-bazar, dar cand ai timp si persoane care sa te insoteasca in vitejescu-ti mars catre starea de ebrietate, atunci scuzele care pot fi gasite unui asemenea spatiu cresc exponential.

Oricum, nu ma dezic nici o clipa de spiritul meu levantin si pot afirma cu mana pe iminei ca pentru mine proiectia raiului pe pamant s-a legat intotdeauna de prezenta unui soare la zenit, a unei copertine roase de vreme si a catorva cafele indoite cu tarie “dupa moda englezeasca”.

(Ca o paranteza pot sa mai adaug ca intermezzo-urile lungi in text imi sunt inca si mai caracteristice, asa ca drumul cel mai scurt intre ipoteza si demostratia unei probleme nu a fost niciodata punctul meu forte)

Cum in asemenea ocazii discutia se leaga de cele mai felurite subiecte, am ajuns intr-un final sa dezbatem (destul de aprins, avand in vedere antecedentele cu diverse concentratii de etilic) problema exprimarii intr-o societate care dispune de atata libertate in acest sens incat nu mai stie ce sa faca cu ea. Sunt cunoscut ca un tip transant, fara frica de a-si afirma parerile si a le sustine in fata unui public de cele mai multe ori ostil, insa pana acum n-am simtit nevoia sa duc fetisul meu pana la gradul de “predica in pustii”. Dar cum, dupa o scurta trecere in revista a scrierilor mele pe diverse subiecte am constatat ca poate as avea ceva mai mult de spus, si ca ar fi cazul sa adun si sa pun o oarecare ordine in exercitiile de exprimare nascute pana acum.

Asa ca iata-ma si pastor de blog, o situatie in care poate nu m-as fi vazut pana acum, dar in care odata ajuns, voi incerca s-o duc pana la capat macar demn, daca se va dovedi ca altfel nu se poate.

Prin urmare sper sa-mi continui coerent misiunea, chiar daca am sarit miseleste peste invocarea muzei care sa cuvine sa apara la inceputul ficarei incercari in acest sens….