25

Acum cateva zile am implinit douazeci si cinci de ani. Insa am tinut sa trec peste data asta fara sa o bag in seama, atat din convingerea personala ca simplul fapt al nasterii nu reprezinta destul motiv pentru sarbatorire, si din cauza unor evenimente conjuncturale care s-au repetat de-a lungul mai multor ani.
De fapt, de cand am inceput facultatea, intotdeauna ziua mea se suprapunea fie cu o predare de proiect, fie cu un examen, asa ca mai tot timpul amanam sarbatorirea cu o saptamana, pana terminam sau ieseam din sesiune. Si in fond, daca nu-ti poti sarbatori ziua de nastere chiar atunci, orice amanare devine fara sens. Asa ca dupa o vreme am incetat sa fac si asta. Prin urmare, nu-mi mai sarbatoresc ziua de nastere de vreo cativa ani, si cei mai multi dintre cunoscutii mei, in afara de cei foarte apropiati, au uitat de existenta ei. Si asta ma multumeste, pentru ca nici eu nu tin mortis sa le aduc aminte. Mai ales ca nu ma incanta deloc discursurile pompoase si urarile de conjunctura.
Anul asta s-a intamplat la fel, si am fost mai ocupat in ziua asta decat in multe altele. Pe seara am iesit sa-mi iau tigari si sa alimentez masina, numai ca, daca i-am facut pe ceilalti sa uite de data originii mele, pe mine nu prea am cum sa ma fac sa uit. Eram intr-o stare destul de ciudata, si simteam nevoia sa fac ceva care sa ma scoata din letargie.

Asa ca am pus la cale un experiment. Este destul de adevarat insa ca “pusul la cale” a durat nu mai mult de 5-10 secunde pe drumul dintre pompa de benzina si iesitul din benzinarie, apoi cat am asteptat sa se elibereze banda. Principiul era insa destul de simplu: vroiam sa plec! Sau altfel spus, ma apucase dorul de duca.

Tinta nu era precisa, asa ca o metode de stabilire trebuia gasita. Cum nu cred insa ca voia sortii poate sa existe ca atare, si in cele mei multe cazuri e ajutata si de subconstient, fie ca ne place sau nu, atunci am decis sa-i las pe ceilalti sa-mi hotarasca destinatia. Si singurul instrument care-mi permitea sa fac lucrul asta era telefonul mobil (chiar daca nu imi e extraordinar de drag apendicele asta pe care suntem obligati sa-l purtam de gat), si lista de prieteni si cunostinte existenta in memorie.

Asa ca am inceput sa trimit mesaje. La inceput aiurea, unor oameni care presupuneam ca ar fi destul de treji si de disponibili sa raspunda unor mesaje fara context, care aparent nu insemnau nimic.

“Mana birjar / Si du-ma-n noapte / Cat mai departe / Oriunde-ar fi...”

“ 1, 2 sau 3 ? “ ( numarul unui coleg pe care l-am cunoscut in practica ) intersectii dupa care trebuia sa schimb directia.

“Cine e? 3!”

Trei sa fie, ajung la Salajan, la statuie, acolo parchez undeva aproape de intersectie, aprind o tigara si il trimit pe urmatorul:

“ Est sau Vest?” ( de data asta am ales la intamplare un numar trecut in agenda al carui nume atasat nu-mi spune din pacate nimic.) Nu raspunde. Ok, mai incercam odata. Acelasi mesaj unui prieten, singurul care a mirosit oarecum ce se intampla:
“Est. De ce? Unde pleci ma ????”

Boon, executam virajul la stanga si urmatorul mesaj, tot cu numere, tot lui : “1, 2 sau 3?”

“haida deh, 12, na!”

Nu se incadreaza in regulament, dar pana la urma n-a spus nimeni ca trebie sa existe vreun regulament.
12 inseamna mai mult ca sigur pe autostrada, insa cat de departe nu puteam sa spun.. In definitiv, bine ca n-a zis 1200, ca nu-mi ajungea Marea Neagra sa ma tin de cuvant.

“Mana birjar!” Totusi am oprit la prima benzinarie si am facut plinul. La intoarcere am schimbat cd-ul. Muzica “de drum” ca daca-i bal, atunci bal sa fie!

“Locked up inside my opium den, surrounded by some chinamen...”

Nu prea mai aud multe. Cu sonorul aproape de maxim, trec de ultimele cladiri si ajung la intrarea pe autostrada. Abia daca am sarit de sase intersectii din 12...mai urmeaza...

“I took her out, it was a friday night....”

Dar e numai miercuri...
Inca mai sunt masini. Astia unde s-or mai duce? Sunt obisnuit ca la orele astea sa nu mai gasesc decat masini de transport pe autostrada. Inainte de soseaua de centura era sa fac primul accident. Un tip cu o dacie facea si el experimentul lui, cu impactul dintre doua corpuri. Numai ca nu i-a iesit asa bine...am franat brusc si l-am evitat, injurand corespunzator printre dinti.

Ploua destul de tare, si eu deja am trecut de la mers prea repede la zburat prea jos. In definitiv drumul e liber, si mai curat calamina de pe injectoare. Simt rafalele cum incearca sa modifice traiectoria masinii,
La kilometrul 80 inca nu ajunsesem la 10 cu numarul intersectiilor devenite iesiri de pe autostrada....

“This is no technological breakdown.../ Oh no, this is the road to hell”

O fi, numai ca n-am de gand sa ajung acolo prea repede. ma gandeam daca nu cumva a a 12-a iesire o fi undeva la Cernavoda. Cam tot atunci ma hotarasem sa continui jocul pana cand raman fara bani, si asta putea sa dureze mai multe zile. Cine mi-o simti lipsa o sa primeasca flori si bomboane.

“Fuga, fuga prin porumb....”

In sfarsit si iesirea cu numarul 12, un drum care pare sa fie drept in mijlocul campului, pentru ca nu se vede nici o natie de sat sau asezare mai luminata.
Si drumul a ales pentru mine, nu exista decat inainte, drumul se termina fix in autostrada, fara s-o traverseze, asa ca optiunile sunt limitate. Sunt fericit ca n-am luat GPS-ul pentru ca stiind exact unde eram , alegerea n-ar mai fi fost la fel de interesanta. Asa am oprit cuminte masina, am stins toate luminile si m-am intrebat, in timp ca fumam o alta tigara uitandu-ma la masinile care treceau pe autostrada...

" I'm wanted / dead or alive"

La drum! Destul de drept drumul as putea sa adaug, pentru ca pe urmatorii 20-25 de kilometri n-am tras de volan mai mult de o 10 grade stanga sau dreapta. Motiv pentru care si viteza ajunsese la o valoare corespunzatoare.

“The days can't be like the night / In the summer in the city “

Si aici apare si surpriza: cum tocmai plouase si vantul era destul de rece, intr-o vale s-a format polei, drept pentru care am simtit la un moment dat ca masina nu mai raspunde cuminte la comenzi ci incepe sa mai mearga si de capul ei. Frana in conditiile alea echivala ori cu o iesire spectaculoasa in décor ( si era si pacat, neavand cine s-o vada) ori cu intrarea in sant, si atunci mi-as fi continuat experimentul pe jos...ceea ce nu ma incanta. Schimb intr-a 2-a la vreo suta la ora si aud cutia de viteze cum ma injura de cele sfinte... dar isi face treaba. Masina incepe sa balanseze usor de spate si am simtit ca transpir mai mult decat ar fi fost cazul. La o viteza mai mica am incercat si avantajul franarii, insa m-am trezit uitandu-ma gales la campul dezgolit, rotit cu 90 de grade fata de axul drumului. Mai bine stateam in banca mea.
Restul drumului n-am mai trecut de 60 la ora, sufland grijuliu intr-un borcan cu iaurt virtual la fiecare curba.

“ It's the end of the world as we know it/ And I feel fine ”

Drumul se apropia si el de ultimii kilometri, dandu-si duhul intr-un altul, fara sa mai continue si pe partea cealalta.

“Stanga sau dreapta? Humour me.”
Nu stiu ce facea domnisoara atunci cand i-am trimis mesajul si cu cate maini s-a crucit sau cat de neincrezator a mieunat felina de-o adaposteste, dar am aflat ca scrie cu stanga. Prin urmare:

Indicatorul ma trimitea spre Calarasi. Tot e bine ca asa ieseam din “terra incognita” si intram in zone inca marcate pe harta pe care-o port cu mandrie sub basca , mai ales ca dupa intamplarea cu derapajul nu-mi prea ardea de plimbari pe lumina lunii prin viscol.

“Diseara-i plecarea in insula mea/ Trasura de nuc te asteapta la scara”

Inainte de oras o alta intersectie. De-aici? “Sud, ca e mai cald acum” , multumita altei domnisoare ale carei date vor ramane confidentiale.

Am apucat pe un drum care parea sa se apropie de Dunare, traversand niste peisaje destul de dezolante. Din banuielile mele trebuia sa duca fie la traversarea cu bac-ul, ori la niste sate pe care le-am vazut de pe pod cand am intrat pe ultimii kilometri.
Si-aici m-a surprins placut constatarea ca ma indrept “spre insula”. Insula asta e un loc ale carui coordonate trebuiesc descoperite intotdeauna in imprejurari speciale. Am sa vorbesc poate vreodata despre ea. Acum insa nu.

“ Du-ma acasa mai tramvai...”

Prima presupunere a fost corecta. Am ajuns la statia de bac, hotarat sa traversez dunarea si sa-mi continui drumul. Bariera era pusa, insa de la o ferestruica a baracii de bilete se mai vedea ceva lumina.
Inauntru, un paznic intre doua varste, vizibil deranjat din lectura unei reviste care dupa calitate si coperta, dar mai ales dupa aspectul posesorului, putea sa fie ori “Pisicutele” ori “Infractoarea” mi-a raspuns cam in doi peri: “Nu trece dom'le nici un bac! Maine dimineata abia, la 8”

Prin urmare nimic. I-am multumit si m-am intors in masina. Apoi am coborat pe malul Dunarii.


Am ajuns inapoi acasa pe la ora 5 dimineata....Nimeni n-a banuit macar ca fusesem plecat.

Pana data viitoare...